DEPARTAMENTUL DE TINERET

Responsabil diacon Daniel Todoran, sub coordonarea pastorului Nelu Filip

Vă scriu, tinerilor, „fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel răuˮ(1 Ioan.2:14). Acestea sunt cuvintele Apostolului Ioan și cuvintele noastre pentru voi, tineri care Îl căutați pe Domnul, care aveți o chemare cerească și vă luptați împotriva celui rău.

A fi tânăr înseamnă a fi la începutul căutărilor ființei umane, pe care fiecare om le parcurge în viață. Aceste căutări, întrebările care răsună în cugetul și duhul nostru, le avem cu toții la diferite nivele de intensitate. Odată cu înaitarea în timp, odată cu trecerea probelor la care ne supune Dumnezeu în viață, găsim răspunsurile. Nu le putem găsi pe toate deodată, și nu pe toate le credem auzindu-le doar din gura celor care au trecut deja prin valea întrebărilor. Fiindcă așa este creat omul, să pășească, să caute, să dorească să afle ceea ce caută, să înainteze pe un drum care are un traseu bine stabilit.

Moise a fost educat, instruit timp de 40 de ani în renumita știință a egiptenilor, însă a fost nevoie de alți 40 de ani în care să parcurgă drumul cunoașterii de sine și al căutărilor, mergând pe munți cu turma lui Ietro. Iosif a fost ales de Dumnezeu, însă a trecut prin școala aceasta în spatele gratiilor din Egipt. Lui David i s-a făcut ungerea de a fi împărat, însă abia după 10 ani a avut parte de această slujbă. Ea era pentru tânărul David un semn al înaltei chemări care-l aștepta, pentru ca, în mijlocul întâmplărilor și primejdiilor anilor viitori, această cunoaștere să-l inspire să rămână credincios planului lui Dumnezeu ce urma să fie adus la îndeplinire prin viața sa.

Dragi tineri, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, căutați-L cu toată inima. Lumea vă oferă oportunități, variante atrăgătoare pe care să vi le însușiți, însă nu uitați că „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilorˮ(Prov.25:2). Noi, ca ființe de lut, avem tendința să privim la ceea ce izbește ochiul, însă Domnul Se uită la inimă(1Sam.16:7). Viața este cu adevărat o luptă, iar terenul pe care se dă această luptă este mintea, cugetul, alegerea. Nu vă lăsați biruiți, ci biruiți răul prin bine! „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice…”(2Cor.4:18)

Vă așteptăm cu drag la slujbele de tineret din cadrul Bisericii Muntele Sionului din Baia Mare, în fiecare luni de la ora 18.

Pentru a fi informați de activitățile realizate în cadrul departamentului de tineret, accesați https://www.facebook.com/tineretmuntelesionului

DEPARTAMENTUL DE COPII

Responsabil pastor asistent Suciu Ioan, sub coordonarea pastorului Nelu Filip

În ceea ce privește activitatea copiilor, vă recomandăm mai multe activități care au ca și scop învățarea copiilor în lumina Scripturii și crearea părtășiei între copii.Mai jos puteți găsi informații legate de activitățile în care îi puteți implica pe copiii dumneavoastră. Pentru detalii puteți apela la fratele pastor Neluțu Suciu, care se ocupă de departamentul pentru copii (Tel.0745-777.132)

ȘCOALA DUMINICALĂ >
STUDIUL ȘI CONCURSUL „Talantul în negoț"
CLUBUL AWANA

ȘCOALA DUMINICALĂ

Copiii sunt „biserica de mâine” și, în aceste vremuri, considerăm deosebit de importantă pregătirea lor în învățătura sănătoasă. Copiii sunt așteptați cu drag la cele 5 grupe în sălile specifice ale Bisericii Muntele Sionului, organizate pe vârste în fiecare duminică dimineața, unde sunt supravegheați de învățătorii pregătiți pentru această lucrare:
-grupa mică (3-5 ani)
-grupa claselor 0-1
-grupa claselor 2-3
-grupa claselor 4-5
-grupa claselor 6-8

TALANTUL ÎN NEGOȚ

Talantul în negoț este un concurs biblic organizat de departamentul pentru copii al Cultului Creștin Penticostal din România. Scopul concursului biblic „Talantul în Negoț“ este scris în Psalmul 119:11 și este următorul: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!“. Deci scopul, prin organizarea acestor proiecte, este de a motiva cât mai mulți oameni să cunoască Biblia și pe Hristos. La acest studiu puteți participa și dumneavoastră, ca părinți.

Acest concurs are două secțiuni:

CLASIC
Această secțiune presupune un test scris care cuprinde întrebări tip grilă, întrebări de tip adevărat/fals, de tip asociere, de tip răspuns etc., din cărțile biblice stabilite pentru concurs. Este structurat pe clase sau grupe de vârstă(cls. 2-3, cls. 4-5, cls. 6-7, cls. 8-9, cls. 10-11, grupa de vârstă 18-25 ani, grupa de vârstă de peste 25 ani).

MEMORAREA SCRIPTURII
Această secțiune presupune memorarea și redarea orală a capitolelor biblice stabilite, în fața unei comisii. Este structurat pe clase sau grupe de vârstă (preșcolari-cls.1, cls. 2-3, cls. 4-5, cls. 6-7, cls. 8-9, cls. 10-11, grupa de vârstă 18-45 ani, grupa de vârstă de peste 45 ani).

Concursul biblic Talantul în Negoț este organizat anual și cuprinde următoarele 5 faze: faza pe biserică, faza județeană, faza regională,faza națională, faza internațională. Bibliografia și versetele de memorat aferente fiecărui an sunt afișate anual pe site-urile:
www.scoala-duminicala.ro
https://www.facebook.com/TalantulInNegot

DATELE ȘI FAZELE CONCURSULUI BIBLIC TALANTUL ÎN NEGOȚ 2019
-Faza pe biserică: 30.03.2019
-Faza județeană: 13.04.2019
-Faza regională: 11.05.2019
-Faza națională tineri și adulți: 24-26.05.2019
-Faza națională copii: 12-14.07.2019
-Faza internațională: 09-11.08.2019

CLUBUL AWANA

In 1941, programul de copii de la North Side Gospel Center din Chicago a pus bazele principiilor Awana, un proiect ce avea ca scop dezvoltarea unor cluburi săptămânale care să se adreseze atât copiilor care frecventau biserica, cât și celor care nu frecventau, oferind moduri noi, inovative, pentru a duce Evanghelia la copii și a-i ajuta să-L cunoască, să-L iubească și să-L slujească pe Mântuitorul Hristos. Astăzi, copii și tineri din 104 țări participă la programele Awana și milioane de adulți au absolvit deja acest program. În toată lumea, Awana se adresează copiilor din orice context social, cultural, rasă sau sex, oferindu-le un loc unde pot să se simtă ca ACASĂ, să prindă încredere și să crească în credinţa în Dumnezeu. Awana se extinde permanent ajungând în noi locații și făcând parteneriate noi. Dumnezeu folosește aceast program în orice colț al pământului: biserici, școli, închisori, tabere de refugiați și cartiere sărăcăcioase pentru a arăta dragostea lui Dumnezeu.

Programul Awana a fost implementat în 1992 în România în zona Oradea. De acolo, Awana s-a răspândit în toată România, ajungând să fie cel mai îndrăgit program pentru copii și tineri. Scopul primordial al întâlnirilor Awana este acela de a împărtăşi Vestea Bună a salvării prin Domnul Isus Hristos la cât mai mulţi copii. În acelaşi timp, întâlnirile Awana au ca scop formarea de tineri învăţători de copii.

Copiii sunt ajutaţi să-L cunoască pe Dumnezeu prin:
-lecţii biblice
-memorarea unor pasaje din Scriptură
-cântări
-activităţi de creaţie
-jocuri

Awana Muntele Sionului Baia Mare vă așteaptă:
În zilele de Sâmbătă, ora 14:00, la sala de sport a Școlii Gimnaziale nr.3 “Dimitrie Cantemir” (orice modificare va fi postată pe pagina de Facebook Awana)

DEPARTAMENTUL RUGĂCIUNE

Responsabil pastor asistent, Vasile Bălan, sub coordonarea pastorului Nelu Filip

Atunci când ne gândim la rugăciune, trebuie să înțelegem că aceasta este piatra de fundament a vieții creștine, alături de Cuvântul Scripturii. Oricâte eforturi ar face o Biserică să crească spiritual, să se înmulțească și să propășească, toate sunt în zadar dacă lipsește acest mărgăritar de preț: RUGĂCIUNEA. Încă din Grădina Eden, planul diavolului a fost acela de a rupe legătura omului cu Dumnezeu. De-a lungul vremurilor, bătălia s-a dat pe acest plan, astfel că rugăciunea adesea a fost înlocuită cu anumite ritualuri, tipare și concepții eronate cu privire la acest aspect. Însă cei care L-au căutat cu toată inima pe Dumnezeu, marii oameni ai Scripturii și înaintașii noștri din Biserica Primară, au înțeles importanța rugăciunii și au îndemnat mereu creștinii să se roage neîncetat, să stăruiască, să aducă înaintea Domnului cereri și mulțumiri.

În Vechiul Testament, preoții aduceau pe altarul de aur din Templu, acea tămâie mirositoare care ardea neîncetat. Dacă privim la ultima carte din Biblie, una din tainele descoperite Apostolului Ioan este imaginea rugăciunilor care ajung înaintea Domnului asemenea acelei miresme („Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.ˮ Apoc.5:8) Să nu uităm că rugăciunea este strâns legată de lucrarea Duhului Sfânt, care este de mare importanță pentru călăuzirea Bisericii. În rugăciune se face minunata lucrare a Duhul Sfânt, așa cum citim în Scriptură în cadrul Bisericii Primare.

Fratele Vasile Bălan este cunoscut ca fiind un om al rugăciunii și mereu a încurajat și a îndemnat Biserica să stăruiască, să se apropie de Dumnezeu prin rugăciune. Sunteți invitați în fiecare marți, de la ora 18, la timpul de rugăciune al Bisericii Muntele Sionului.

DEPARTAMENTUL DE MISIUNE

Responsabil diacon Gabriel Condor, sub coordonarea pastorului Nelu Filip

Propovăduirea Evangheliei lui Hristos este MISIUNEA Bisericii încă de la momentul înălțării Domnului Isus la cer. E a spus:„Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osânditˮ(Marcu 16:15). Aceasta este o poruncă și trebuie să privim cu responsabilitate ceea ce ne cere Domnul, așa cum avem în vedere să respectăm poruncile Domnului Isus. Este o slujbă la care suntem chemați fiecare dintre noi, să Îl mărturisim pe Cel care aduce mântuire pentru întreaga omenire. În lume sunt sute de idoli la care oamenii se închină; sunt învățături, obiceiuri care otrăvesc sufletele și le conduc în întuneric. Unul singur este Adevărul, și aceea este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. De-a lungul vremurilor s-a încercat distrugerea Bibliei, însă diavolul nu a avut puterea de a anihila Adevărul.

Dragi vizitatori ai site-ului nostru, noi propovăduim adevărul Scripturii așa cum este scris, și lupta noastră pe acest pământ este să Îi slujim lui Dumnezeu în credincioșie, propovăduind și celor din jurul nostru darul minunat al Mântuitorului: iertarea păcatelor și viața veșnică în numele lui Isus Hristos.În prezent,se au în vedere următoarele proiecte:

EVANGHELIZARE ÎN AER LIBER ÎN ORAȘ
O astfel de lucrare a fost implementată cu sprijinul autorităților locale și a Primăriei orașului Baia Mare, în luna august 2018, în Centrul Vechi al Băii Mari. A fost o zi pe care ne-o amintim cu drag, în care peste 5000 de suflete au umplut platoul centului, ascultând cântări de laudă înălțate de către Corul Bisericilor Muntele Sionului și Maranata. Alături de noi a fost și Primarul Cătălin Cherecheș, care a avut un cuvânt deosebit de încurajare pentru comunitatea adunată

EVANGHELIZARE ÎN SATE DIN MARAMUREȘ, ÎN CARE NU SUNT BISERICI EVANGHELICE
Domnul Isus a făcut trimiterea către ucenici, spunând:„duceți-vă în toată lumeaˮ.Însă lucrarea de trimitere trebuie să aibă în vedere și locurile „de aproapeˮ. În acest sens, echipa de misiune este activă în satele din județul Maramureș pentru a deschide noi lăcașuri de închinare.

EVANGHELIZARE ÎN OLTENIA, DOBROGEA
În România, în special în sudul țării, sunt multe localități și sate în care oamenii trăiesc în întuneric din punct de vedere spiritual. Ateismul, practicarea ocultismului și a vrăjitoriei afectează aceste locuri în care este mare nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu și eliberarea pe care numai El o poate da oamenilor. În acest scop se vor face evanghelizări în aer liber sau în Case de Cultură. Acest lucru presupune jertfire, implicare, iar cei care au chemarea la această lucrare au nevoie de susținere în rugăciune.

MISIUNE ÎN AFRICA
Mulți misionari ar alege să călătorească în țări dezvoltate pentru a propovădui Evanghelia. Însă puțini sunt gata să slujească în Africa, unul din cele mai sărace locuri de pe pământ. Biserica Muntele Sionului are în vedere acest proiect și sunt misionari pregătiți care au călătorit adesea în Uganda, Kenya, Etiopia, Tanzania, unde au lucrat, alături de alți misionari, la construirea unor stații de radio creștin, biserici, la săparea de fântâni, construirea de orfelinate, cantine. Fratele Gabriel Condor a călătorit în ultimii ani în repetate rânduri în aceste în aceste țări și în viitorul apropiat se are în vedere stabilirea unui punct de misiune a Bisericii Muntele Sionului în Africa.

Dacă simți chemarea să iei parte la lucrarea de misiune și dorești să te implici, poți fii parte din echipă!Să ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvinteze acestă lucrare cu resursele necesare pentru propovăduirea Evangheliei. Domnul Isus a spus: „Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.ˮ(Mt.9:37)

DEPARTAMENTUL PASTORAȚIE ȘI VIZITE PASTORALE

-Responsabil pastor coordonator Nelu Filip

Pentru a înțelege mai bine ce presupune slujba de pastor în Biserica Penticostală, este important să cunoaștem principiile de bază și istoricul Bisericii. Penticostalismul este o continuare a mişcării de „redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în secolul trecut. Se bazează pe faptul că lucrarea Duhului Sfânt se manifestă și în prezent prin botezul cu Duhul Sfânt (darul vorbirii în limbi neînvăţate, „glosolaliaˮ). Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua Cincizecimii, ziua coborârii Duhului Sfânt (cartea Faptele Apostolilor capitolul 2). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă prin „penticosta”, s-a adoptat denumirea de penticostali. Asociaţia credincioşilor penticostali s-a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, când mulţi pastori au fost trimişi în închisoare sau lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.

Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a fiecărui credincios trebuie să stea convertirea personală (nașterea din nou), după care, apoi, se administrează botezul prin cufundare în apă, în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, mărturisirea experienţei darurilor Duhului Sfânt, care pot să-şi facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor divine prin rugăciune.

ORGANIZAREA CULTULUI

Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându-se autonomia bisericească locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21 membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere a cultului, care se întruneşte o dată la 4 ani. Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală așa-numite comunităţi regionale.

Pregătirea pastorilor se face la nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care funcţionează în Bucureşti. În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie de numărul membrilor şi un comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi diaconii, subordonaţi pastorului.

Cultul întreţine legături cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor Penticostale Europene, făcând parte şi din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care îşi are reprezentanţi, precum şi cu Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial, participă la Conferinţele Penticostale Mondiale.

Pentru detalii, accesați www.cultulpenticostal.ro

SLUJBA DE PASTOR

Domnul a vorbit prin proorocul Ieremia: „Vă voi da păstori după inima Mea și vă vor paște cu pricepere și înțelepciuneˮ (Ier.3:15). El numește pastorii ca fiind „povățuitori ai turmelorˮ, făcând o asemănare a celui ce slujește ca păstor într-o Biserică, cu cel ce păstorește o turmă. Dacă analizăm mai profund lucrurile observăm că asemănarea este foarte sugestivă. „Locul de pășuneˮ al turmei este asemenea locului în care Biserica lui Hristos se adună în părtășie frățească pentru a căpăta hrană spirituală. Cei care formează adunarea, turma lui Hristos, sunt asemenea oilor din staulul unui păstor. Conform cuvintelor din cartea Ezechiel, Domnul a rânduit ca păstorii să întărească pe oaia slabă, să lege rănile celei rănite, să aducă înapoi pe cea rătăcită, să caute pe cea pierdută, și nicidecum să le stăpânească cu asuprire și asprime sau să aibă în vedere să se pască pe sine. Această slujbă presupune dedicare, jertfire și multă responsabilitate, de aceea fiecare membru trebuie să susțină în rugăciune pe cel care slujește ca și păstor. Diavolul întotdeauna va ținti asupra celui care conduce turma, pentru a risipi.

În Noul Testament, Domnul Isus a spus: „cine intră pe ușă, este păstorul oilor…oile aud glasul lui…merge înaintea lor și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor...Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oiˮ(Ioan.10:2-14). Isus Hristos este Marele Păstor, Marele Preot, care își zidește Biserica și o crește spre desăvârșire, folosindu-se de cei pe care i-a rânduit pentru diferite slujbe. El se folosește de oamenii care stau la dispoziția Sa, până în ziua când își va lua la cer pe cei răscumpărați.

Biserica emergentă

Lumea, care este într-o continuă evoluție, se schimbă parcă azi mai mult ca oricând, luptând, agonizând și străduindu-se să se îndrepte spre o direcție, pe care ea o consideră ideală, chiar paradisiacă. Această direcție utopică, care reprezintă o adevarată schimbare de paradigmă, se crede cu optimism că va fi soluția ideală de rezolvare a tuturor conflictelor istoriei umane, care au măcinat întreaga ei istorie, dar mai ales istoria contemporană unde s-a ajuns până la conflagrații de anvergură mondială soldate cu multe milioane de morți. Imaginea utopică a unei noi ere, a unei noi ordini mondiale, în care va domni „pacea și linștea” și prosperitatea, pentru toată lumea, asigurate de unitatea întregii umanități, care nu va mai fi divizată din punct de vedere politic, economic și religios, pare azi viziunea globală a celor mai importante forumuri politice și religioase mondiale. Lumea se schimbă, dar la fel se întâmplă și cu bisericile evanghelice. Nu cu foarte mult timp în urmă, era o vreme, în care majoritatea creștinilor evanghelici, la nivel internațional, credeau că Biblia este în întregime Cuvântul Lui Dumnezeu, fiind considerată în întregime inspirată prin Duhul Sfânt, absolut infailibilă în manuscrisele originale, astfel ea reprezenta adevărul absolut și atotsuficient, în tot ceea ce presupune domeniul vieții spirituale, vieții de credință. Lucrurile nu mai stau așa astăzi. Acum, în al treilea mileniu, în era post-modernă, adevărul enunțat anterior despre Biblie, a devenit pentru mulți evanghelici doar o simplă etichetă, care deși e afișată „oficial” este considerată ca fiind deja perimată, o etichetă... doar o simplă „etichetă”, în care nu se mai crede de fapt cu tărie. Pentru alți evanghelici, tot mai vocali în postmodernism, această etichetă, de care vorbeam anterior, reprezintă doar o simplă relicvă a unui creștinism evanghelic „tradițional”, la care au renunțat demult. Acești noi evanghelici spun că doresc să (re)inventeze creștinismul, (re)imaginându-l pentru a putea ajunge cu el la noua generație postmodernă, care este alienată de biserica creștină evanghelică („tradițională”) și de mesajul pe care aceasta îl promovează. Ce s-a întâmplat de fapt, ce se întâm 4 realizează aceasta, de mesajul Evangheliei, pur, nediluat, necosmetizat, nealterat. Cred că noi, ca Biserică creștină, trăim acum la nivel mondial, un timp foarte asemănător cu ceea ce descria profetul Ieremia în cartea sa (Ieremia 23: 9-14). Preoții și profeții, liderii spirituali din timpul profetului Ieremia, erau chiar ei cei care spuneau minciuni și duceau astfel poporul în rătăcire. Cu aproximativ trei ani în urmă, biserica în care fusesem membru timp de șapte ani de zile, s-a rupt tragic în două, în urma unor dispute interne, care au lăsat multă suferință în inima multor frați sinceri, dispute pe care nu doresc să le menționez aici. Cu aproximativ un an înaintea producerii acestei rupturi, fiind contrariat de unele lucruri noi pe care le-am observat treptat în această biserică, în care eu eram atunci membru, și pe care nu le mai văzusem susținute și practicate în bisericile evanghelice românești din vestul țării, biserici în care eu fusesem prezent, am luat hotărârea să încep să studiez despre aceste aspecte din perspectiva teologiei creștine evanghelice. Procurându-mi ulterior din S.U.A. numeroase materiale de studiu (cărți, articole, reviste, documentare apologetice video, numeroase adrese de web-site-uri și de blog-uri.) am plonjat, în ultimii patru ani și jumătate, într-un studiu intensiv al acestei mișcări a Bisericii Emergente, precum și a conexiunilor teologice multiple pe care aceasta le are cu alte mișcări spirituale problematice din creștinismul occidental, dar chiar și cu mișcări și credințe spirituale din afara perimetrului creștin. Astfel Dumnezeu m-a călăuzit să descopăr tot ceea ce cunosc azi despre această mișcare, denumită Biserica Emergentă. O mică parte din această informație, cât mi-a permis spațiul acestei lucrări și timpul meu limitat, am pus în paginile prezentei lucrări. Mărturisesc că voi dori să continui să adaug, în viitorul foarte apropiat, încă cel puțin două capitole la acceastă lucrare, în care să tratez și aspectele foarte importante legate de teologia dominionului (împărăția lui Dumnezeu aici și acum), escatologia Bisericii Emergente, precum și recenziile unor cărți deja apărute în limba română care popularizează spiritualitatea bisericilor emergente. Scopul acestei lucrări este de a prezenta în lumina învățăturii Bibliei, într-un ton critic moderat, câteva din aspectele eronate, legate de doctrinele și anumite elemente de praxiologie, îmbrățișate de mișcarea Bisericilor Emergente. Lucrarea este împărțită în trei capitole, pe parcursul cărora sunt prezentate, în partea întâi informații care ne ajută să definim mișcarea Bisericii Emergente și să înțelegem modul cum s-a format ea și care sunt trăsăturile ei de bază. Apoi ne sunt prezentați câțiva din liderii marcanți ai acestei mișcări evanghelice postmoderne, iar ulterior lucrarea se restrânge la a trata câteva din erorile în praxiologia și doctrinele Bisericii Emergente. 5 Primul capitol tratează geneza mișcării Bisericilor Emergente, insistând asupra profilului spiritual și a istoriei organizațiilor și personalităților care au concurat la apariția, creșterea și răspândirea acestei mișcări. Un spațiu mai mare este alocat și tratării efectelor și consecițelor spirituale, teologice ale îmbrățișării postmodernismului de către Bisericile Emergente. Desigur, chiar în primul subcapitol, lucrarea încearcă mai întâi să definească Biserica Emergentă, lucru care uneori nu este prea ușor de realizat, dat fiind faptul că Biserica Emergentă este de fapt o mișcare eclectică, care este într-o continuă transformare, metamorfozare și readaptare, urmând cursul evoluției culturii postmoderne la nivel internațional, dar urmărind atent și unele particularități locale ale unor comunități. Mișcarea Bisericii Emergente caută mereu medii evanghelice conservatoare vulnerabile, care sunt mai ușor de penetrat de către spiritualitatea promovată de această mișcare spirituală postmodernă și unde se pot astfel infiltra și răspândi aceste idei „revoluționare” ale lor. Aceste idei „revoluționare” și această spiritualitate postmodernă pe care o aduc Bisericile Emergente în creștinismul evanghelic ar putea fi mai bine înțelese dacă ne gândim la acțiunea pe care un anumit tip de virus o are atunci când invadează organismul unei gazde, păcălind sau anihilând inițial sistemul imunitar al gazdei, urmând ca mai apoi, odată intrat și stabilit în organismul gazdei infectate, să înceapă procesul de înmulțire a virusului și de generalizare a infecției. Al doilea capitol ne face cunoștință cu câțiva din liderii Bisericii Emergente și din liderii evanghelici suținători și promotori direcți ai mișcării sau spiritualității Bisericilor Emergente. Doresc să fac mențiunea că, în acest al doilea capitol, am prezentat doar un număr mic dintre ei, deoarece liderii creștini, dintr-o gamă largă de denominațiuni și rețele, care spirijină și popularizează spiritualitatea Bisericilor Emergente, sunt foarte numeroși și rețele lor sunt mult extinse, iar documentarea acestora ar fi luat un spațiu mult prea vast pentru o asemenea lucrare. Al treilea capitol prezintă, cu multe detalii, unele din erorile de doctrină și practică ale Bisericilor Emergente, insistând pe afinitatea ei pentru ceea ce presupune neomisticismul, dar în special pentru spiritualitatea contemplativă. Tot aici sunt evidențiate consecințele tragice, în planul spiritual al vieții de credință dar și în planul teologiei creștine, în cee ce privește îmbrățișărea neomisticismului. Aici mă refer în special la una din consecințele directe ale acceptării neomisticismului. Este vorba despre larga acceptare a doctrinei universalismului și rolul său major în promovarea ecumenismului radical, ca mișcare interreligioasă nebiblică, extinsă dincolo de granițele creștinătății, spre celelalte religii necreștine, păgâne. Acest capitol se încheie cu concluzii referitoare la consecințele spirituale reale ale acceptării în viața de 6 credință a spiritualității contemplative. Concluziile însumează succint aspectele tratate în cadrul acestei lucrări, dorind să fie evidențiate acele aspecte care nu rezonează cu învățătura Scripturii. Este important de menționat chiar de la început faptul că această lucrare tratează mișcarea Bisericii Emergente ca ansamblu, insistând pe ideologia și practica ei și ea nu vizează neapărat persoane particulare.

Stăvilarele cerului

UNDE NE SITUĂM ÎN CALENDARUL PROFETIC?

Când ucenicii I-au cerut lui Isus părerea cu privire la vremurile de pe urmă, El a indicat „zilele lui Noe” ca fiind cheia aflării momentului „venirii Fiului Omului”. Dar ce anume a vrut să spună prin aceasta? Cartea „Stăvilarele cerului” dezvăluie exact ceea ce s-a întâmplat în cazul potopului lui Noe şi explică de ce acest important eveniment biblic se aseamănă atât de mult cu vremea noastră. Prin urmărirea decăderii morale a omenirii în timpul generației lui Noe, întoarcem cortina la timpurile noastre în moduri remarcabile. De asemenea, descoperim o paradigmă biblică clară pentru a determina unde ne situăm în calendarul profetic, pe baza învățăturilor efective ale lui Isus și ale apostolilor. După ce veţi citi cartea „Stăvilarele cerului”, veți ști dacă numărătoarea inversă până la judecata finală a început deja.

Reflectând o cercetare atentă și revelaţii biblice pătrunzătoare, cartea Stăvilarele cerului ne dezvăluie modul drept al lui Dumnezeu de a relaționa cu omenirea și soarta care îi așteaptă în curând pe cei care manifestă în prezent răzvrătire făţişă față de El. Autorul David Parsons taie răul de la rădăcina acestei răzvrătiri morale, care se află în afirmaţiile pe cale de prăbușire ale evoluției darwiniste. El identifică, de asemenea, „sfârşitul joculuiˮ lui Dumnezeu — strategia Sa specială — modul în care vrea să aducă această eră prezentă la un final. Pe măsură ce ne apropiem de acea zi, Isus îl cheamă pe fiecare credincios să fie sare şi lumină în lume, avertizându-i pe oameni despre venirea judecăţii şi arătându-le drumul spre viaţa veşnică în El. Această carte este un puternic memento, conform căruia toți au o alegere de făcut în privința destinului lor final — şi nu mai e decât puțin timp.

DAVID R. PARSONS este autor, jurist, ziarist, slujitor investit și specialist în Orientul Mijlociu. Slujeşte în calitate de vicepreşedinte şi purtător de cuvânt senior al Ambasadei Creștine Internaționale din Ierusalim. Comentariile lui Parsons și alte scrieri au fost publicate în ziare şi reviste din întreaga lume. El a fost intervievat de sute de ori în publicații tipărite, la televiziune, radio şi mass-media digitale, inclusiv la CNN, Fox News, BBC, Time, Newsweek, CBS Sixty Minutes, CBN News, New York Times, The Washington Post, The Christian Science Monitor, USA Today, Charisma Magazine, Christianity Today, The Jerusalem Post şi The Times of Israel.

De ce într-o iesle?

Cu toții cunoaștem istoria nașterii Domnului Isus. Și știm că în momentul în care El a venit în lume, Maria și Iosif căutau un loc de poposire în Betleem, fiind în călătorie. Însă nu au găsit nicio gazdă disponibilă în a cărei casă să poată Maria să nască în condiții bune. Astfel, au fost lăsați să petreacă noaptea într-o iesle, ca să nu fie sub cerul liber.

De ce Dumnezeu Tatăl a îngăduit acest lucru pentru Cel care este Fiul Său, numit Împăratul împăraților? Una din explicațiile acestui fapt este smerenia și coborârea lui Hristos din slavă, până în locurile cele mai simple ale condiției umane. În primul rând a luat lutul ca trup, a ales să se dezbrace de slava cerească și „a luat robia roabă” (Efes.4:8). De aici a început minunatul plan al lui Dumnezeu să se desfășoare, iar apostolul Pavel numește acest plan ca fiind „taina lui Hristos” (Efes. 3:4). Căci prin venirea Sa în lume, a împlinit taina ascunsă de la întemeierea lumii, prin care oameni de orice limbă, din orice neam, aveau să primească darul mântuirii.

Totuși, de ce nu S-a născut Domnul Isus într-o casă? Cu toții înțelegem importanța și semnificația casei. Însă iată ce găsim scris în cartea Evrei, capitolul 3: aici ni se explică faptul că Dumnezeu are o casă pe acest pământ. Și nu, nu este vorba de Templul din Ierusalim. Ni se spune că Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Însă Hristos a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât Cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăși. Înțelegem că Hristos este proprietarul, ziditorul acestei case. Da, Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem noi (Evr.3:2-6).

Trupește, El s-a născut într-o iesle, însă venirea Sa pe pământ a făcut ca El să intre ca Domn în casă. Iar „casa Lui suntem noi”... Aici este taina Legii și a Vechiului legământ, prin care Moise a slujit ca slugă în casa Lui Dumnezeu. Moise a făcut, în cadrul poporului Israel, o lucrare care avea să mărturisească despre lucrurile viitoare, care și-au avut împlinirea în momentul venirii Lui Isus pe pământ. Jertfele, Legea, toate erau umbra lucrurilor viitoare (Ev.10:1). Întocmai cum o slugă slujește în casă pentru a face voia stăpânului, însă nu are autoritatea și dreptul de proprietate asupra casei, tot astfel Moise a pregătit casa, a slujit pentru ca, la venirea stăpânului, El să poată intra în casă. Iar noi, deși nu suntem evrei după trup, formăm această casă, devenind poporul lui Dumnezeu, căci în Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec...toți suntem una în El (Gal.3:28). Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, iar azi îi slujim prin Duhul Sfânt.

Da, în ce privește trupul, El S-a născut ca om în iesle, un evreu din seminția lui David. Însă în ce privește Duhul, El, Fiul lui Dumnezeu, a venit în casa Lui, descoperindu-Se nouă ca mântuitor. Să îi dăm cinstea de Stăpân!

Alexandra Remetan

Inimi... îngreunate

Zilele acestea mi-a atras atenția un verset foarte bogat în învățătură pentru noi, creștinii acestei generații: „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Lc.21:34) . Într-adevăr, mai mult ca oricând acum, în vremurile noastre, trebuie să ne preocupe momentul revenirii Domnului Isus Hristos. De aceea, consider că acest verset este o avertizare bine-venită pentru noi în contextul mentalității și a preocupărilor generației noastre.

Mai întâi, ne atrage atenția expresia „luați seama”. În alte traduceri se folosește: fiți atenți, feriți-vă, aveți grijă, fiți cu băgare de seamă, be on guard etc. Aceste expresii ne duc cu gândul la un posibil pericol, un posibil atac pe un câmp de luptă, în care trebuie să stai atent în jurul tău și să nu lași garda/arma jos nicio clipă, știind că pericolul este iminent. Probabil este unul din acele avertismente care poate fi simbolizat printr-un semn de exclamare pe un fundal roșu. Cu câtă înțelepciune și finețe a știut Domnul Isus să pună în cuvinte această avertizare, valabilă atât pentru uncenicii din vremea aceea, cât și pentru creștinii secolului XXI. Apoi, expresia „nu cumva” întărește și mai mult gravitatea acestui pericol. Când se folosește în limba română expresia „nu cumva să”, practic se dorește a se expune faptul ca acțiunea nedorită să fie doar o întâmplare eventuală, un accident, să se evite cu toate forțele a se ajunge la această întâmplare. Însă de asemenea se înțelege că această întâmplare ar avea consecințe foarte grave.

Acum, să analizăm miezul acetui verset, să ne însușim semnalele de alarmă asupra pericolului. Acțiunea nedorită este îngreunarea inimii. Bineînțeles, în sens spiritual, inima este centrul sentimentelor, gândirii, motivațiilor, practic omul nostru interior. Și fiindcă aceasta este cel care va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, înțelegem că există acest risc în călătoria noastră pe pământ, de a fi „îngreunat”, apăsat, afectat de anumite lucruri. Într-un joc de imaginație, e ca și cum inima curată, ușoară, gata să se înalțe spre cer la un moment dat, este învelită sau apăsată de anumite greutăți sau straturi pământești care o pot împiedica să mai aibă parte de acea înălțare. Observăm că cele două categorii de greutăți menționate în acest verset sunt următoarele:
-îmbuibare de mâncare și băutură
-îngrijorările vieții acesteia
Prima categorie o consider o expresie atât cu înțeles propriu, cât și figurat. Dacă analizăm puțin obiceiurile generației noastre, observăm că hrana a depășit acel prag instituit de către Dumnezeu de a satisface o nevoie fiziologică pentru viața trupului, ajungând azi la o diversitate copleșitoare și, din păcate, devenind un scop de desfătare în mentalitatea oamenilor. Omul a ajuns sa trăiască pentru a mânca, nu să mănânce pentru a trăi. Totul se reduce la poftă, gust, plăcere, diversitate, culoare și strălucire care pun stăpânire pe firea pământească, ducând inevitabil la îmbuibare. După cum menționa apostolul Pavel: „Dumnezeul lor este pântecele” (Fil.3:19). Fiindcă aici este de fapt, păcatul menționat: îmbuibare. Aceasta presupune a mânca/a bea peste măsură. Ca urmare a acestui fapt, în zilele noastre creștinilor le este tot mai greu să practice postul. Prin postul și abstinența de toate aceste desfătări, Dumnezeu a intenționat de la început să atragă atenția asupra omului lăuntric, a inimii, care riscă să devină „pământească”.

Dacă am considera această categorie cu sens figurat, am putea înțelege că Domnul Isus cuprinde aici tot ce înseamnă preocupările pentru trup. În expresia „îmbuibare de mâncare și băutură„ regăsim eforturile omului lăuntric pentru a împlini dorințele firești ale trupului. Adică tot ce înseamnă pofte, dorințe de desfătare, împliniri trupești, străduința de a ne face viața cât mai plăcută pe pământ, începând de la aspectele culinare, până la cheltuieli imense în ce privește garderoba, casa, vacanțele, sportul, hobby-urile, luxul. Însă, repet, aceste lucruri împovărează inima atunci când se ajunge la îmbuibare, adică „peste măsura normalului”. Cum cunoaștem depășirea acestui prag? Aici intervine Duhul Sfânt, vocea Creatorului nostru care ne atenționează prin cuget și prin învățătura sănătoasă a Scripturii. Însă unul din reprele noastre ar trebui să fie aceste versete:
- „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1In.2:15)
-„Să nu vă potriviți CHIPULUI VEACULUI acestuia...” (Rom. 12:2)

Cea de-a doua categorie a lucrurilor care îngreunează inimile noastre sunt îngrijorările vieții, tradus și „preocupare pentru îngrijorările vieții cotidiene”. Aceasta este o problemă cu care se confruntă majoritatea creștinilor, sau chiar toți. Îngrijorările vieții presupun aspectele financiare, aspecte legate de sănătatea trupului sau alte lucruri pământești. Atunci când inima este preocupată cu aceste lucruri în mod excesiv, dăunează omului lăuntric, care nu mai poate menține o legătură bună cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Iar acum, să analizăm care este pericolul acestor lucruri: „ziua aceea să vină fără veste asupra voastră”. Asta înseamnă a fi surprinși de venirea Domnului, tradus fiind și „pe neașteptate” sau „ca un laț”. Ne putem gândi: se poate ca ziua aceea să vină totuși „cu veste”, adică să o cunoaștem? Da, se înțelege că omul vegheator nu va fi surprins în mode neașteptat sau negativ. Nu se referă la a cunoaște ziua, ci la atitudinea credinciosului, într-o stare de pregătire și de veghere. Pentru el, oricare zi ar fi, totul este bine. Pentru el, fiecare zi înseamnă posibila revenire a Domnului.

Alexandra Remetan

Evlavie...?

Citind cărțile Scripturii, cu toții dorim să înțelegem semnificația cuvintelor, cu atât mai mult cu cât nu citim o simplă carte, ci parcurgem textele sfinte cu dorința de a ni le însuși. Astfel, înțelesul unui text sau al unei învățături este deosebit de important, mai ales că avem în vedere un scop măreț, acela de a dobândi viața veșnică.

Unul din cuvintele ce par ușor de înțeles și totuși au o însemnătate mai profundă, este EVLAVIA. Mulți înțeleg acest cuvânt ca fiind o stare de pioșenie, de reverență față de cele sfinte, în comportamentul unei persoane. Omul evlavios este definit uneori ca religios. Însă în textele bibliei, termenul acesta nu are nicidecum o conotație legată de lucrurile exterioare, de religiozitate, de norme sau tipare. Deși, trebuie să punctăm că există un pasaj biblic unde se pomenește despre oameni care au doar o formă de evlavie (2Tim.3:5).

Așadar, ce înseamnă evlavia? Observăm că expresia apare mai des însoțită de prepoziția „cu” sau „față de” (Iov 15:4: „simțire de evlavie față de Dumnezeu”, 2Tim.3:12: „toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți”, Tit 2:12: „să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie”, Evr.12:28: „Să aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică”). De multe ori, evlavia este alăturată cu frica de Dumnezeu, ceea ce ne ajută să o asociem cu această expresie. Definiția pe care ne-o oferă DEX-ul este o explicație rece și departe de frumusețea acestui cuvânt: „Religiozitate profundă, exteriorizată printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor bisericești.” Fiindcă lucrurile duhovnicești nu se pot defini fără ajutorul Duhului Sfânt. Ca să înțelegem mai bine înțelesul evlaviei, putem privi în traducerile mai vechi ale Bibliei. În traducerea din 1939, acest cuvânt este tradus ca „adevărata credință”. În alte traduceri este numită „credința cea bună”, „temere de Dumnezeu”, „creștinătate”, „cucernicie”. Practic, este un cuvânt grecesc (gr. eusebia), absent în Vechiul Testament. Evlavia presupune interesul și sârguința creștinului de a fi CÂT MAI APROAPE DE CERINȚELE ȘI DORINȚA LUI DUMNEZEU. Este oarecum sinonimă cu „frica de Domnul”, însă acest termen, în Vechiul Testament, era legat de supunerea activă față de Lege. În Noul Legământ accentul nu este pus pe Lege, de aceea evlavia înlocuiește acea frică de porunci, de strictețea Legii, cu o atitudine de reverență și cutremur în fața Creatorului. De altfel, evlavia derivă de la un cuvânt care înseamnă „a face un pas înapoi” și noi înțelegem astfel că e vorba de acea atitudine de respect și cinste pe care trebuie să o oferim lui Dumnezeu.

Evlavia este opusă atitudinii atât de prezentă în societatea noastră, conform căreia creștinii au acea libertate de a trăi după cum simt, de a considera că Dumnezeu este la îndemâna lor și că este dator să le împlineasca dorințele. Să ne amintim cuvintele apostolului Pavel: „firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Gal.5:17). Cum, este posibil ca un creștin să dorească să facă unele lucruri care sunt împotriva voii lui Dumnezeu? Da, câtă vreme suntem în trup, avem parte de această luptă cu firea noastră. Însă dacă alegem să NU facem tot ce voim, ci să trăim după îndemnul Duhului, vom fi cu devărat evlavioși.

Definiția pe care aș da-o termenului de evlavie ar fi aceasta: o profundă dăruire de sine și pasiune în a-L asculta și sluji pe Dumnezeu, căutând a-I fi plăcut Lui în toate lucrurile, mai presus de propriile dorințe sau avantaje.

Alexandra Remetan

Limba de foc

Atunci când auzim expresia „limbă de foc”, cu siguranță ne amintim de pogorârea Duhului Sfânt peste primii creștini, la Sărbătoarea Cincizecimii. Atunci au fost văzute „niște limbi ca de foc” așezându-se pe fiecare dintre ei și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească. Să fie oare o legătură între imaginea simbolică a limbii de foc și faptul că vorbirea lor a fost preluată de către Duhul Sfânt? Foarte probabil.

Însă vom analiza de data aceasta simbolistica și importanța vorbirii noastre, dintr-un alt punct de vedere. Apostolul Iacov acordă mare atenție în epistola sa acestui subiect și îl trateaază în detaliu, dovedind puterea pe care cuvintele noastre o au asupra vieții și chiar veșniciei noastre. În epistola sa, limba este asemănată ca și importanță și rol cu acela al unei cârme care, mică fiind, totuși are puterea de a conduce o mare corabie. Pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine, el ne aduce imaginea cailor care sunt cârmuiți de acel frâu pus în gură. Totuși, tratând acest subiect pe parcursul capitolului 3, apostolul pare să considere înfrânarea limbii ca fiind foarte puțin probabilă. Cu deznădejde, el afirmă că toate soiurile de fiare au fost îmblânzite de om, însă limba este „un rău care nu se poate înfrâna, plină de o otravă de moarte”.

Să analizăm însă cel mai puternic verset al acestui capitol, care pare să abunde în simboluri și ne trezește la cruda realitate pe care trebuie să o pricepem : „Limba este și ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul și aprinde roata vieții, când este aprinsă de focul gheenei”(Iac.3:6). Dacă recitim din nou și din nou aceste cuvinte, ne vom cutremura. Încă din primele cuvinte, limba este definită ca un foc. Ne amintim de limba de foc de la pogorârea Duhului Sfânt, însă aici e vorba de un altfel de foc. Mai mult de atât, înțelegem că ea, cu aceeași putere și rol crucial cu care cârmuiește cârma corabia, de data aceasta poate distruge totul. Ea poate să aprindă întreaga corabie, dacă... Există un „dacă”, și anume dacă este aprinsă de focul gheenei. Acest lucru îl înțelegem mai bine din traduceri mai vechi ale Scripturii („Și limba easte foc, podoaba nedreptății! Așea limba easte așezată întru mădulările noastre, carea spurcă tot trupul și arde roata nașterii noastre, aprinzindu-să din gheena.” BB-1795). Cu alte cuvinte, dacă limba este alimentată de focul străin al iadului, ea are puterea de a influența întreaga noatră ființă și viață. Ce semnifică de fapt roata vieții? Este tradusă roata nașterii noastre sau cursul vieții, cursul existenței. Adică, acest foc are puterea să cuprindă întreg traseul nostru și implicit veșnicia.

Am cunoscut persoane creștine care se străduiau să facă multe binefaceri și să fie roditoare din punct de vedere al faptelor, însă care erau cunoscute în comunitate ca fiind bârfitoare, clevetitoare și cu un duh al judecății nestăpânit, mereu fiind gata să critice pe cei din jur. Și am simțit o întristare profundă, înțelegând cât de zadarnică este truda unei astfel de persoane să adune cât de multe fapte bune, dacă răstoarnă peste ele o găleată de murdării. De fapt, de aceea spune apostolul Iacov că cine nu greșește în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul.

Da, probabil este cea mai mare luptă a omului, fiindcă gura sa este un izvor de manifestare a trăirilor interioare. Însă nu este imposibil de biruit această luptă. Soluția este schimbarea focului. Limba noastră să fie aprinsă de focul Duhului Sfânt, care ne va învăța CE, CUM, și CÂND trebuie să vorbim. Acum, dacă am analizat acest aspect, putem porni înfrânarea noastră cu următorul sfat de ajutor: ca să fim mai atenți la ceea ce vorbim în fiecare circumstanță a vieții, este suficient să ne imaginăm că în acel moment în care deschidem gura să rostim ceea ce avem în gând, în acea încăpere este prezent Domnul Isus Hristos. Cu siguranță astfel nu vom mai vorbi fără evlavie.

Alexandra Remetan

Nu le treziți!

Probabil că titlul acestui articol pare ciudat și, văzând imaginea unor oase uscate, vă gândiți la o înviere a morților. Și dacă despre asta ar fi vorba, de ce să nu dorim o trezire la viață a unor ființe care au plecat dintre noi? Însă, în rândurile care urmează, vom avea în vedere altfel de „oase”, pe care niciodată un credincios nu trebuie să le trezească la viață.

Pornim astfel de la următorul verset: „îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și nu purtați grijă de firea pământească, pentru CA SĂ-I TREZIȚI POFTELE” (Rom.13:14). Da, este vorba despre firea pământească, un „uriaș adormit” care, așa cum scrie apostolul Pavel, a fost răstignită în viața creștinului („Cei ce sunt ai lui Hristos Isus și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei” Gal.5:24). Însă ea este legată de trup, astftel că atâta vreme cât trăim în trup, este posibil să îi trezim poftele. Iar fiindcă firea slujește legii păcatului (Rom.7:25), tot ceea ce noi facem sub imboldul firii pământești atrage după sine putrezirea, aduce tot mai mult la trezire acele oase îngropate care apoi pot ajunge să pună stăpânire peste omul nostru lăuntric. Apostolul Pavel ne explică, în cartea către Galateni, faptul că noi suntem slobozi și am fost chemați la slobozenie, nu suntem sub robia unor legi și reguli asemenea celor din Vechiul Legământ. Noi trăim la un alt nivel. Suntem lăsați slobozi ca să alegem cui slujim: Duhului Sfânt care a fost pus în noi prin har, sau firii pământești pe care am ales să o reducem la tăcere? Ca să înțelegem mai bine, să ne imaginăm un copil care este ținut strâns de mână, corectat la fiecare abatere și aspru mustrat pentru a merge pe trotuar și nu pe stradă. Așa a fost Legea pentru poporul Israel. Iar acum, să ne imaginăm că acel copil, după ce i se arată pericolul accidentelor și înțelege că trebuie să meargă doar pe trotuar, este lăsat liber. Așa este Biserica lui Hristos. Liberă să Îl urmeze pe Hristos din dragoste, înțelegând pericolul păcatului și a morții veșnice care vine în urma trăirii prin firea pământească.

De aceea, în toate epistolele Noului Testament, ni se scrie să ne ferim de poftele firii, să nu ațâțăm poftele firii, ba chiar se folosește expresia gâdilării firii pământești, expresie care în altă traducere se scrie „mulțumirea cărnii”, „satisfacerea dorințelor trupului”, ori „indulgence of the flesh”. Ba chiar mai este numită în alte traduceri „răsfățarea firii pământești”, ori măgulirea omului pământesc. Înțeleg acum că nu la întâmplare a fost pevăzut postul, abținerea de la tot ce satisface acest trup, pentru a hrăni și crește omul lăuntric. La urma urmei, apropierea de cer presupune dezlipirea de pământ. Renunțând să dăm acestui trup tot ceea ce îl răsfață, va face ca firea să rămână smerită, supusă omului duhovnicesc. Ce presupune totuși să trezim poftele acestei firi? Apostolul scria să nu purtăm de grijă de firea pământească, pentru ca să-i trezim poftele. Aici, fiecare dintre noi trebuie să ne lăsăm călăuziți de Duhul Sfânt, ca să identificăm unde suntem slabi. Acolo unde monstrul ne învinge, cu siguranță am trezit pofta în vreun fel.

În aceste pofte ale firii se cuprind acele acțiuni, gânduri sau sentimente care se opun firii dumnezeiești căreia ne-am făcut părtași. Observăm că în lista scrisă în cartea Galateni 5:19-21 nu intră doar acele lucruri legate de plăceri păcătoase trupești, ci și certurile, neînțelegerile, mâniile, deoarece, în toate aceste cazuri, punctul central îl constituie orgoliul, înălțarea și interesul pentru propriul nostru EU. De fapt, rădăcina firii pământești este, pe de o parte, împlinirea și satisfacerea propriei persoane (pofte trupești, de la îmbuibare, beție, curvie, desfrânare etc.), iar pe de altă parte, înălțarea și apărarea propriului nostru eu în detrimentul celorlalți (certuri, zavistii, vrajbă, ură, invidie, mânie, neînțelegeri, pizmă, ucidere, răzbunare, mândrie). De aceea, să luăm exemplul lui Hristos, care „nu și-a plăcut Lui însuși” (Rom.15:3), nu a căutat să facă voia trupului, ci a trăit în deplină supunere de Dumnezeu.

Alexandra Remetan

Ce este în interior?

Adesea întâlnim în Scriptură imaginea simbolică a creștinului asemănat cu o cetate luminată așezată pe un munte, cu o candelă așezată în sfeșnic, cu un vas („Într-o casă mare nu sunt numai vase din aur şi din argint, ci şi din lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocarăˮ 2Tim.2:20) sau cu o sursă de apă („apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnicăˮ In.4:14).

Să analizăm puțin această imagine a unui vas din care cineva poate să își stâmpere setea. Nu-i așa că pentru a bea apă dintr-un pahar ne asigurăm mai întâi de ceea ce conține paharul, de curățenia paharului și limpezimea apei pe care urmează să o bem? Tot așa, din punct de vedere spiritual, pentru ca Dumnezeu să folosească vasul nostru înspre a răspândi adevărata lumină și viață pe care le-a pus Hristos în noi prin Duhul Sfânt, este de mare importanță starea omului nostru interior, curăția inimii și a conținutului ei.

Atât în Vechiul Testament, cât și în Evanghelii, cunoaștem un Dumnezeu foarte atent la detalii. El a ales zile speciale, elemente bine stabilite pentru fiecare lucrare. De exemplu, la jertfele aduse pe altar a fost poruncit minuțios felul în care preotul trebuia să se prezinte înaintea Domnului, îmbrăcămintea, spălarea mâinilor și a picioarelor pentru a pătrunde în Templu, modul în care animalul trebuia sacrificat și care părți ale acestuia trebuiau puse pe altar. Citind aceste detalii, ne întrebăm ce importanță au, din moment ce acea jertfă urma să fie mistuită de foc. Dumnezeu este perfecțiunea, El este desăvârșit și nimic nu a fost și nu trebuie făcut fără băgare de seamă în lucrarea Sa.

Acum, dacă Biblia ne numește Temple vii pentru Dumnezeu, cum ar trebui să fie inima, gândurile și trăirea noastră? („Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? 1Cor.6:19). Pentru a ne păstra curați, sfinți, sau puși deoparte pentru Domnul, noi trebuie să ne păzim mintea, inima, vorbirea și faptele de ceea ce ne poate întina din această lume, așa cum a poruncit Domnul poporului prin proorocul Isaia: „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!ˮ(Is.52:11). Dacă iubim lumea și practicăm faptele ei, cădem în vechiul păcat al poporului Israel, preacurvia („Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.ˮ Iac.4:4).

Interiorul inimii noastre este într-adevăr asemenea unui Templu. Acolo se aduc jertfele rugăciunii, ale postului, acolo se iau hotărâri, se frământă gânduri, planuri, sentimente. De aceea este deosebit de important interiorul ființei noastre. Să ne amintim cum Domnul spunea prin Ieremia: „tăiaţi-vă împrejur inimileˮ (Ier.4:4). Cum se face un asemenea lucru? Prin pocăință, prin lepădarea a tot ceea ce este firesc. Dacă ne vom curăța interiorul și ne vom păzi inima, sursa izvoarelor vieții, atunci vasul nostru va fi curat și folositor pentru cei care au nevoie de apă și lumină. Dacă ne amestecăm cu lucrurile lumești, dacă permitem anumite compromisuri, atunci amestecăm paiele cu grâul, tulburăm apa și ea va deveni murdară. Din pricina trăirii unei vieți duplicitare de către unii creștini, „calea adevărului va fi vorbită de răuˮ(2Pet.2:2). Numele Domnului poate să fie hulit printre cei din jur, pentru că viața noastră este o epistolă citită de toți („Voi sunteţi epistola… cunoscută şi citită de toţi oamenii.ˮ 2Cor.3:2).

Cum ne vom păstra vasul curat? Păzindu-l de murdăriile din afară („Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei; urăsc purtarea păcătoşilor; ea nu se va lipi de mine.ˮ Ps.101:3), păzindu-ne buzele de păcat și întreținând focul pe altarul inimii prin rugăciune și dragoste de Domnul.

Alexandra Remetan

Deja...și totuși, nu încă

Mesajul din Sfânta Scriptură este bine organizat, ordonat și structurat, întocmai precum o țesătură desăvârșit realizată, în care toate firele se întrepătrund, se împletesc în armonie și ordine perfectă. După cum spunea apostolul Petru, „nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură” (2Pet.1:20). Toată Scriptura, fiind insuflată de același Duh, pune în lumină mesajul mântuirii. De fapt, acesta este cel mai important lucru de pe pământ, acesta este Cuvântul vestit din cer pentru noi. Despre această mântuire se vestește în aceste zile, când pomenim moartea Domnului Isus Hristos și ne bucurăm de învierea Sa.

Pentru a înțelege mai bine esența mesajului mântuirii, vom călători puțin în Egipt, în Vechiul Testament. După cum am menționat, toate lucrurile din Scriptură au o legătură divină, pe care o arată Duhul cititorului căutător de comori. Apostolul Pavel a scris despre Legea dată poporului Israel și despre zilele de sărbătoare, că ele sunt „umbra lucrurilor viitoare” (Ev.10:1, Col.2:16). Astfel, vom face o paralelă întocmai cum analizăm umbra unui obiect și obiectul însuși. Lucrurile care au fost în vechiul legământ sunt umbra adevăratelor lucrări dumnezeiești. Analizăm Pesahul (Paștele) inițial din Egipt. Un popor ales, binecuvântat de Dumnezeu, se găsea în robie, asuprit și chiniuit de către un popor păgân. O robie îngăduită și vestită de Creator, care a durat peste 400 de ani. Poporul Israel credea că a fost uitat de Dumnezeu, plângea cu gândul la acel legământ al făgăduinței lui Dumnezeu făcut cu Avraam. Însă sosește momentul salvării printr-o eliberare, o strămutare din întuneric și robie, la lumină și libertate. Prin jertfa mielului din seara 14 Nissan, fiecare israelit avea să fie salvat prin sângele pecetluit pe fiecare casă. Moartea avea să treacă peste această pecete, de unde și expresia în limba engleză Passover (a trece peste). Poporul iese din Egipt și începe o călătorie care trebuia să modeleze în ei credința necesară pentru a intra apoi în Țara promisă, Canaan. Astfel, putem afirma că israeliții au fost DEJA salvați în acel moment, și totuși, NU ÎNCĂ. Orice călătorie trebuie dusă la bun sfârșit pentru a fi încununată. Pasajele din 1 Corinteni 10 și cartea Evrei 3, explică atât de frumos că toți au avut parte de aceleași binecuvântări în călătoria lor spre Canaan, și totuși, cei mai mulți dinte ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustiu („în ziua răzvrătirii... ispitirii în pustiu... părinții voștri M-au ispitit și M-au pus la încercare și au văzut lucrările Mele patruzeci de ani! De aceea M-am dezgustat de neamul acesta... Ei n-au cunoscut căile Mele... Am jurat, dar, în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea...Vedem, dar, că n-au putut să intre din pricina necredinței lor” Ev.3:8-19). Au reușit să intre în Țara Promisă doar puțini la număr. Cei care au crezut, care au dus până la capăt eliberarea, mântuirea primită în Egipt. Apostolul Pavel scrie că aceste lucruri „li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor. Astfel, dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă”(1Cor.10:11).

Aici a fost umbra lucrurilor cu adevărat importante. Și anume, mântuirea oamenilor prin Isus Hristos. Noi, toți, suntem în această lume, echivalentul Egiptului de altă dată pentru poporul ales. Nu pentru că am fi biciuiți și chinuiți de alți oameni, ci pentru că suntem supuși unei agresiuni continue din partea duhurilor din întuneric, a metodelor de ispitire și a greutăților vieții în această lume. Ne chinuim sufletele, asemenea lui Lot în Sodoma. Însă pentru fiecare din noi vine șansa unui Pesah eliberator. Sângele lui Hristos, la care are acces fiecare suflet prin credință, ne aduce mântuirea. Primim această pecete care ne aduce strămutarea din împărăția întunericului, în Împărăția Luminii. Moartea nu mai are putere asupra noastră câtă vreme rămânem pe drumul eliberării. Însă călătoria prin pustiu este testul credinței noastre. Suntem DEJA mântuiți, și totuși, NU ÎNCĂ. După cum ni se scrie: „duceți până la capăt mântuirea vostră, cu frică și cutremur” (Fil.2:12). De asemnea, apostolul Pavel le spunea corintenilor: „Evanghelia... prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa după cum v-am propovăduit-o. Altfel, degeaba ați crezut” (1Cor.15:2). De fiecare dată când pomenim moatea și învierea Domnului Isus Hristos, ne amintim că am fost scoși din robie, din Egipt. Nu mai slujim firii pământești și nu mai suntem dominați de păcat și impulsuri păcătoase. Suntem eliberați, și încă pe drumul eliberării depline. Am crezut în El, însă trebuiue să dovedim credința noastră. Privim țintă la Căpetenia noastră, înaintăm încolonați în această oaste sfântă, însă nu uităm că încă suntem în călătorie. Merită urcarea, merită lupta, merită răbdarea până când vom intra pe porți în Cetatea făgăduită.

Alexandra Remetan

Fără foc străin!

Când Dumnezeu a dat lui Moise Legea și a stabilit toate detaliile legat de Tabernacol (mai târziu Templu), unul din detaliile deosebit de importante a fost legat de sfeșnicul de aur cu 7 brațe, în ale cărui candele avea să ardă necurmat focul („să-ți aducă pentru sfeșnic untdelemn curat de măsline, fără drojdii, ca să ardă în candele necurmat.” Ex.27:20).

Sfeșnicul poate fi asociat cu Duhul lui Dumnezeu sau lucrările pe care le face Duhul Său, după cum putem citi în Apocalipsa: „Înaintea scaunului de domnie ardeau șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu” Apoc.4:5). Să ne amintim că advăratul Templu este în cer, schița Templului pământesc a fost dată conform celui din cer (apostolul Pavel precizează în cartea Evrei că locașul de închinare făcut de mâna omenească a fost făcut după chipul adevăratului locaș de închinare: Ev.9:24). Astfel, considerăm că toate aceste elemente au o importanță deosebită în viața spirituală a Bisericii.

Toate aceste candele aveau în comun focul. Același foc, aceeași sursă trebuia să fie în cazul fiecărei părți a sfeșnicului. Scopul analizei noastre în tema abordată este focul. Fiindcă pe noi ne privește lucrarea și scopul Bisericii, știm că focul, ca și simbol, este legat de lucrarea Duhului Sfânt. Să ne imaginăm în mijlocul bisericii un sfeșnic mare din aur cu brațe luminate. Aceste brațe sunt lucrări diferite ale Duhului, dar necesare în Trupul lui Hristos. Atunci când cineva face o lucrare în dreptul Bisericii, aprinde focul și lumina „sfeșnicului”. Însă să ne întoarcem puțin în Vechiul Testament. Ce fel de foc putea fi întrebuințat la arderea candelelor? Singura sursă de foc necurmat era pe altar. De aceea Moise a precizat ca niciodată să nu se folosească un „foc străin”. La un moment dat, doi preoți, Nadab și Abihu, au luat fiecare cădelnița, au pus în foc în ea și au pus tămâie pe foc. Biblia scrie că „au adus astfel înaintea Domnului foc străin” și au murit pe loc (Lev.10:1). Este foarte importantă sursa din care este aprins untdelemnul, tămâia sau jertfele. Sunt adesea menționate momente în care focul a coborât din cer peste jertfă („Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea-de-tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ.” Lev.9:24). Astfel, s-ar putea ca sursa inițială a focului folosit în altare, în candele, să fi fost foc coborât din cer.

Așadar, atunci când se face o lucrare spirituală în cadrul Bisericii lui Hristos, ea trebuie să aibă sursa divină a Duhului Sfânt. În caz contrar, persoana aduce un foc străin pe sfeșnicul lucrărilor Duhului Sfânt și atrage asupra sa pedeapsa, care va veni la vremea ei. Focul străin poate părea la fel cu cel sfânt, însă nu va avea niciodată același efect.

Alexandra Remetan

Al treilea Templu

După ieșirea poporului Israel din Egipt, aceștia au primit legi și îndrumări precise cu privire la locașul unde aveau să cheme Numele Domnului, unde preoții aveau să aducă jertfe. Mai exact, Dumnezeu a spus: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor” Ex.25:8. Astfel, au folosit Tabernacolul (Cortul întâlnirii) timp de peste 400 de ani, un mic „templu” care putea fi transportat în călătoriile poporului, conform unor reguli stricte. După ani de lupte pentru stabilirea poporului Israel în țara promisă, s-a înregistrat cea mai prosperă și înfloritoare perioadă a regatului, pe vremea regelui Solomon. În 960 î.Hr., acesta a fost cel care a construit primul Templu în Ierusalim, după 7 ani de muncă intensă a mii de lucrători și meșteri iscusiți. La treizeci și patru de ani după dedicare, a început declinul Templului, datorită hoției și pângăririi, ajungând să fie prădat și ars de către Nebucadnețar, împăratul Babilonului, în 587 î.Hr.

Sub domnia prietenoasă a lui Cir și Dariu, evreilor din exil li s-a permis să se întoarcă la Ierusalim și să ridice încă o dată un templu. În amintirea conducătorului lucrării, templul restaurat este cunoscut în istorie ca templul lui Zorobabel. Deși acest templu era mult inferior ca detalii de finisare și mobilier, în comparație cu splendidul templu al lui Solomon, a fost, cu toate acestea, tot ceea ce putea poporul construi mai bine în vremea aceea. Timp de cinci secole această structură se păstrează, dar devine totuși o ruină datorită neglijării și trecerii timpului. Cu aproximativ 16 ani înainte de nașterea lui Hristos, Irod I, împăratul Iudeii, a început reconstruirea templului lui Zorobabel, atunci decăzut și, în general, ruinat. Acesta era Templul în care a pășit Domnul Isus Hristos. În anul 70 d.H. Templul a fost distrus în întregime prin foc, în timpul capturării Ierusalimului de către romanii conduși de Titus.

Acum, în vremea noastră, cunoaștem cu toții despre mișcarea Israelului de reclădire al celui de-al 3-lea Templu din Ierusalim. Însă în acest articol dorim să intrăm mai adânc în semnificația Templului. Fiindcă toate acele detalii pe care Însuși Dumnezeu le-a dat pentru structura cortului întâlnirii, nu sunt la întâmplare și nu au legătură cu un design omenesc. Fiecare element are simbolul și locul său înaintea Creatorului. Dacă privim atent modul în care este structurat Templul, există unele asemănări cu grădina Eden, care de fapt a fost primul sanctuar de pe pământ: locul Preasfânt păzit de heruvimi (după cum pomul vieții era păzit de doi heruvimi), elemente decorative din Templu precum florile deschise, finicii, chiparoșii, măslini, rodii; rolul lui Adam de a lucra și păzi grădina, asemenea slujbei leviților. Însă cea mai puternică asemănare a Templului și a detaliilor acestuia le regăsim în precizările din Noul Testament.

Domnul Isus a rostit o frază care a uimit pe toți cei ce L-au auzit și a provocat multe controverse: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica”... El le vorbea despre templul trupului Său” (In.2:19). De asemenea, Apostolul Pavel scrie corintenilor: „Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?... Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi” {1Cor.3:16,17). Observăm că aici intrăm la un alt nivel de înțelegere a lucrurilor descrise în ceea ce privește imaginea și scopul Templului. Cel de-al treilea Templu, care există după moartea și învierea Domnului Isus, suntem noi, creștinii care trăim prin El. Omul care este născut din Dumnezeu, devine un templu viu, iar toți creștinii, „toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul” (Efes.2:21). Iată câteva elemente simbolice care fac legătura spirituală între construcția vechiului Templu și viața creștinului:
- Corpul exterior al clădirii Templului asemănat cu trupul pământesc al omului
Despre corpul clădirii este scris că era din piatră, însă absolut tot interiorul era acoperit cu scânduri de cedru, astfel că „nu se vedea nicio piatră” (1Împ.6:18). Piatra rece, neînsuflețită, era acoperită cu lemnul viu mirositor de cedru (un copac cu ramuri orizontale, pomenit de peste 70 de ori în scriptură, simbol al măreției) și chiparos (apare în descrieri ale paradisului, lemn folosit la construcția arcei lui Noi; un copac în formă de flacără, perfect vertical, mereu verde, simbol al longevității). Apostolul adesea folosește expresia „cort” cu referire la trupul nostru: „gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul nostru ceresc” (2Cor.5:2). De asemenea, merită să ne oprim puțin la precizarea: „când s-a zidit casa, s-au întrebuințat pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo” (1Împ.6:7). Dacă ne referim la marele Templu al Domnului, noi formăm acest Templu ca „pietre vii”. Iar prelucrarea, cioplirea noastră pentru a fi gata în ziua aceea de slavă, se face în valea prelucrării, în călătoria noastră pe acest pământ.
- Sfânta Sfintelor asemănată cu prezența Duhului Sfânt în templul nostru trupesc
Partea Templului numită Sfânta Sfintelor era o încăpere în formă de cuboid, căptușită cu aur curat, având 20 coți lungime (aprox. 10 m), lățime, respectiv înălțime. Aici era așezat chivotul sfânt și alături de acesta erau doi heruvimi din lemn de măslin sălbatic care erau așezați în picioare, cu fața către est; aripa întinsă a unuia atingea vârful aripii celuilalt în centrul încăperii, acoperindu-se astfel cu umbra aripilor chivotul care era dedesubt. Heruvimii sunt îngeri cu rang înalt, cu îndatoriri speciale, care slujesc scopului de a slăvi sfinţenia şi puterea lui Dumnezeu. Acești doi heruvimi din templu erau opere de artă rafinate, reprezentând îngeri de o frumusețe plină de măreție. În această încăpere nu avea acces nimeni, decât marele preot odată pe an pentru a face ispășirea pentru popor. Ceea ce noi putem asocia cu această încăpere specială este duhul nostru, care este umplut cu prezența Duhului Sfânt. Este locul unde nu poate pătrunde nimeni, decât Dumnezeu prin Marele Preot Isus Hristos. E cel mai sacru loc al ființei omenești, de aceea este scris: „închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl.” (In.4:23)
- Altarul tămâierii asemănat cu altarul rugăciunii credinciosului
Altarul de aur pentru tămâiere era așezat în fața Locului Preasfânt. Acesta era destinat arderii unui amestec special de tămâie și alte elemente aromate care trebuiau mereu să ardă pe altar, astfel ca fumul lor să se înalțe înspre Locul Preasfânt. Preotul trebuia să se asigure de continuitatea acestei arderi. În cartea Apocalipsa găsim semnificația acestui lucru: „potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților” (Apoc.5:8). E acea stare de mijlocire, acelui duh de rugăciune pe care credinciosul trebuie să îl manifeste în viața lui.
- Sfeșnicul de aur care trebuie să lumineze neîncetat, lumina din viața credinciosului
Sfeșnicul din Tabernacol avea uleiul acela de măsline care trebuia completat pentru a arde continuu. Mai târziu în Templu au fost așezate zece astfel de sfeșnice, de care preotul trebuia să se asigure că ard și luminează mereu. Domnul Isus, în predica de pe munte, vorbește despre lumina din viața credinciosului, care trebuie să fie vizibilă și să lumineze în întunericul acestei lumi, simbolizând viața curată și faptele bune ale celor care Îl urmează.
- Pâinile care se înnoiesc, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu
Conform Legii, cele 12 pâini așezate pe masa de aur din Templu, trebuiau înnoite în fiecare Sabat. Pâinea vieții, pâinea care aduce viață, este Isus Hristos. El s-a numit pe Sine „Cuvântul”. Sufletul nostru se hrănește cu fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, de aceea acest cuvânt care pătrunde în mintea noastră trebuie menținut și readus în templul ființei noastre.
- Aurul curat, temelia creștinului
Elementul prezent peste tot în interiorul Templului este aurul. Este cel mai prețios metal, de aceea în Noul Testament credința și faptele autentice care rămân până în veșnicie sunt reprezentate de aur și pietre scumpe: „dacă clădește cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată...” (1Cor.3:12). Vasele ce erau folosite în Templu erau doar din aur. De aceea apostolul Pavel scrie lui Timotei și face referire la acest aspect spunând că fiecare alegem să fim vase de aur, argint, lemn sau pământ, pentru întrebuințări de cinste sau de ocară (2Tim 2:20).
- Finicul, rodiile, florile deschise, simbolul roadelor spirituale ale creștinului
Peste tot în interiorul Templului erau elemente sculptate de finici, rodii, heruvimi și flori deschise. Acestea nu au doar un rol decorativ și nu sunt alese la întâmplare. Finicul (sau curmalul) este un simbol al rodniciei, abundenței, asemeni rodiilor, fructele cu peste 600 semințe, care se regăseau și pe haina marelui preot. Peste tot în Noul Testament se scrie despre importanța roadelor creștinului și adesea acestea sunt enumerate, fiecare având o frumusețe aparte în a încununa caracterul creștinului.

Niciun Templu și nicio grădină nu se poate asemăna cu frumusețea sufletului în care locuiește dumnezeirea. Dorința Creatorului a fost mereu de a avea unitate și părtășie cu creația, cu cea mai frumoasă din creațiile Sale, omul făcut după chipul și asemănarea Sa. De aceea Domnul Isus spunea: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el” (In.14:23). Credincioșii sunt Templul lui Dumnezeu, al treilea Templu al Domnului pe pământ. Chiar dacă se va rezidi vechiul Templu din Ierusalim, nu va întrece în splendoare frumusețea sufletului înnoit de Duhul Sfânt, în care coboară slava lui Dumnezeu.

Alexandra Remetan

Ferice de cei...

La început de an, există o preocupare deosebită a fiecăruia pentru a face planuri, a își fixa țeluri și target-uri în viața cotidiană, în ceea ce ține de serviciu sau familie. Fiindcă ați poposit aici, vă învităm la un alt fel de evaluare și un alt fel de plan pentru anul 2024. Aici ne preocupăm de suflet, de duh, de minte și de creșterea spirituală a fiecărui om care dorește să aibă drept comoară viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Cu ce am putea începe? Cu un ghid, un tipar, urme demne de încredere pe care să pășim. De aceea, Biserica Muntele Sionului începe, din data de 14 ianuarie 2024, un ciclu de învățătură din cea mai importantă predică rostită vreodată: Predica de pe munte a Domnului Isus.

Aproximativ în anul 31 e.n., la jumătatea serviciului de trei ani şi jumătate pe pămînt al Domnului Isus Hristos, a fost rostită o cuvântare al cărei ecou răsună de peste 2000 de ani. Isus a rostit predica de pe munte la scurt timp după ce alesese pe cei 12 apostoli ai săi. Apostolul Matei redă cel mai fidel cuvintele rostite de Mântuitorul nostru. Practic, aceasta cuprinde învățătura de bază a creștinului, adevărurile de bază pentru o viață trăită pentru Împărăția cerurilor. Aceste adevăruri și principii etice sunt îmbrăcate în expresii simple, accesibile auditoriului acelei vremi și, de asemenea, puse în antiteză cu obiceiurile tradiționale și moravurile oamenilor. Domnul Isus folosește exemple din natură, pasaje din Lege, exemple din ocupațiile existente la vremea aceea, totul într-o manieră simplă, însă dând dovadă de discernamânt, siguranță și putere, lucru menționat de apostol la finalul pasajului: „După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învățătura Lui; căci El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.” Mt.7:28)

Cuvântarea de pe munte din Evanghelia după Matei, capitolul 5, începe cu un pasaj bine-cunoscut, numit „Fericirile”. Nu trebuie citite în grabă, nici interpretate precum o poezie. Fiecare din aceste fraze prin care Domnul Isus fericește, binecuvântă, sunt elemente ce definesc caracterul celor aleși de Dumnezeu să moștenească împreună cu El. Este o descriere a Bisericii lui Hristos într-un sens profund de însemnătate a unor cuvinte ce par simple la prima vedere. E vorba de ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, născute din Duhul Său, care trăiesc într-o unitate fără aseamăn pe pământ. Smerenia, unitatea la bine și la greu, lacrimile izvorâte din zdrobirea duhului lăuntric, blândețea, dorința de neprihănire, mila, sinceritatea și curăția inimii, dragostea frățească, răbdarea suferinței pentru credință, toate acestea sunt enumerate în fraze cu ecou puternic, ce deschid în fața ochilor noștri tocmai viața Domnului Isus pe pământ. Este urma pașilor Lui și este matrița în care trebuie să ne potrivim fiecare dintre noi. Apoi, Domnul Isus deschide drumul acelor subiecte esențiale: despre relațiile interpersonale, modul curat de vorbire al unui creștin, suferirea răului și iubirea vrăjmașului, despre neprihănirea faptelor, modul în care trebuie să ne rugăm, lupta spirituală etc.

Toate acestea le regăsim în cele trei capitole din cartea scrisă de Matei: 5, 6 și 7. Este necesarul pentru a începe drumul credinței, pentru a-l continua și pentru a-l sfârși în viața pe pământ. De aceea dorim ca, venind în Casa Domnului, la Biserica Muntele Sionului din Baia Mare, fie fizic, fie urmărind programele înregistrate, să aveți parte de această învățătură minunată și atât de necesară. Dumnezeu să vă binecuvinteze!

Alexandra Remetan

Un FIU ni s-a dat

Cea mai măreață lucrare a Creatorului este mântuirea, salvarea omenirii prin nașterea, viața și moartea Domnului Isus Hristos. Versetul bine cunoscut din Evanghelia după Ioan exprimă acest adevăr în cuvinte ușor de înțeles, însă cu puternică semnificație: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3:16). Expresia „singurul Lui Fiu” în limba greacă se traduce „unicul Lui Fiu”. Îngerii, slujitorii Domnului, sunt adesea numiți în Biblie ca fiind fii ai lui Dumnezeu („Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului.” Iov 1:6). De asemnea, Adam este numit ca fiind fiul lui Dumnezeu (Lc.3:38). Expresia „unicul” arată unicitatea Domnului Isus Hristos ca Fiu. Toate celelalte atribuiri ale acestei expresii se referă la ființe create de Dumnezeu. Însă Hristos, Mesia, este singurul „născut din Tatăl” (In.1:14). El este „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Ev.1:3).

Pentru a înțelege mai bine acest mare și minunat adevăr, Duhul lui Dumnezeu exprimă legătura Domnului Isus cu Dumnezeu prin imaginea unui lăstar care crește și se identifică prin seva și natura sa cu planta din care crește:
-„O odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un lăstar va da din rădăcinile lui... lăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El și slava va fi locuința Lui” Isa.11:1-10;
-„El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă” Isa.53:2;
-„Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla” Zah.3:8;
-„Iată că un om al cărui nume este Odrasla va odrăsli din locul lui și va zidi Templul Domnului” Zah.6:12).

Proorocul Isaia descrie atât de frumos taina acestei imagini simbolice spunând: „după cum pământul face să răsară lăstarul lui și după cum o grădină face să încolțească semănăturile ei, așa va face Domnul Dumnezeu să răsară mântuirea și lauda în fața tuturor neamurilor” Isa.6:11). De asemenea, proorocul Ezechiel menționează: „Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima” (Ezec.34:29). Lăstarul este ramura tânără care se dezvoltă din rădăcina sau tulpina unei plante. Observăm că este folosită imaginea aceasta pentru a arăta simbolic următoarele taine:
- Isus Hristos are natura lui Dumnezeu. Este una cu Tatăl și totuși are propria identitate ca Ființă Divină (asemenea lăstarului care există prin seva și nutrienții care există și în plantă și rădăcina sa).
- Isus Hristos S-a întrupat și s-a născut într-un cadru temporal și un spațiu aspru, împietrit din punct de vedere spiritual, în care nu a fost recunoscută valoarea și slava Sa (un lăstar care iese dintr-un pământ uscat)
- Isus Hristos a purtat natura umană și s-a identificat trupește cu omenirea, părăsind slava Sa cerească și făcându-se părtaș cărnii („deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele” Ev.2:14). De aceea Isaia îl descrie ca fiind o odraslă slabă, fără vreo strălucire care să atragă privirea.

Adevărul mântuirii noastre prin nașterea și jertfirea Domnului Isus este cel mai minunat lucru pe care omul îl poate înțelege. E cea mai adâncă taină a întregii Scripturi, cea mai măreață lucrare înfăptuită de către Dumnezeu: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Is.9:6). Mâna lui Dumnezeu S-a întins către noi prin acest Lăstar. A pătruns în lume printr-un pământ uscat și sec, prin pântecele unei femei, în poporul Israel, ațipit și împietrit sub furtunile secolelor de necredință. Astfel a adus viața și sămânța lui Dumnezeu în noi.

Alexandra Remetan

Luptați pentru credința dată o dată pentru totdeauna

Epistola lui Iuda este una din cele mai scurte și concentrate cărți ale Noului Testament. Citind cele 25 de versete ale acestei cărți, nu putem să nu observăm întristarea și frica pe care o simțea apostolul pentru frățietate. De aceea nu ezită să tragă semnalele de alarmă, întocmai cum un păstor își strânge oile înconjurate de lupii pânditori.

Apostolul se vede nevoit, silit de împrejurările și de primejdia ce amenința Biserica din interior, să scrie fără ocolișuri adevărul și să deschidă ochii celor cărora le adresa scrisoarea. Care este totuși pericolul despre care se scrie cu atâta avânt? Pericolul ar fi, pe scurt, schimbarea valorilor credinței originale. Cu alte cuvinte, credința care a fost conturată, însuflețită de Domnul Isus Hristos ca temelie a Bisericii Sale, era de acum în pericolul unor schimbări care să o denatureze în acord cu planul celui care de la început a urmărit distrugerea Bisericii: diavolul. Iar acest lucru îl făcea prin metode subtile, pe nesimțire, în special prin „uneltele” sale: oamenii falși, lupii îmbrăcați în blană de oi, strecurați printre ceilalți (Iuda vers.4). Iată câteva dintre lucrurile pe care apostolul le subliniază ca să trezească inima fraților și să avertizeze:

-Harul schimbat în desfrânare. Desfrânarea este definită ca o trăire în necumpătare, în plăceri ușoare. Harul este grațierea Domnului, bunătatea Sa care ne așază în postura de oameni iertați. A schimba harul în desfrânare cu siguranță are legătură cu atitudinea de a considera că tu, ca și creștin răscumpărat și având o poziție favorizată prin iertarea lui Hristos, ești „liber” să trăiești făcându-ți anumite plăceri și capricii, fiindcă ești într-o stare a harului Său, iertat „din nou și din nou”. Probabil din acest motiv a precizat apostolul Pavel în epistola către Romani: „Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul?” (Rom.6:1)
- Tăgăduirea lui Hristos. A tăgădui înseamnă a contesta, a nu recunoaște pe Hristos ca Domn și mântuitor, a nu-i recunoaște prezența, poruncile, învățătura. Poate că acești oameni nu făceau acest lucru fățiș, infirmându-L pe Hristos, ci prin felul lor de a trăi, prin învățătura pe care o promovau. De exemplu, tăgăduirea și lepădarea de Dumnezeu în Vechiul Testament, în ce privea pe poporul Israel, se făcea prin alipirea acestor oameni de idoli și starea de nepăsare față de Legea lui Dumnezeu. De asemenea, tăgăduirea se poate manifesta prin necredință, prin acea atitudine descrisă de apostolul Petru: „Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor și vor zice: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!”(2Pet.3:3).
-Manifestarea firii pământești și frâu liber anumitor pofte păcătoase. Apostolul scrie foarte direct că acești oameni se lasă târâți de visările lor (poftele inimii care nasc gânduri murdare) și ajung să se asemene cu cei din Sodoma și Gomora („își pângăresc la fel trupul”).
-Nesocotirea stăpânirii și batjocorirea autorității. Aici avem de-a face cu acea superioritate și nesupunere față de cei care sunt rânduiți să aibă autoritate. Probabil încă de la nivelul celor care cârmuiesc biserica, până la autoritățile și dregătoriile din acea vreme. Când pomenește de acest aspect, apostolul face aluzie la faptul că Arhanghelul Mihail, când s-a luptat cu diavolul, nu a rostit mai mult decât: „Domnul să te mustre!”. Însă acești oameni își permit să judece, să dea sentințe și să batjocorească tot ce este autoritate și stăpânire. De aceea îi aseamănă cu Cain, care a judecat și s-a răzbunat pe fratele său. Sau cu Balaam, care a devenit părtinitor lui Balac după interesul bănesc ce i se oferise, și cu Core, care s-a răsculat din invidia că el nu avea poziția privilegiată a preoților aleși de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, sunt oamenii invidioși care nu acceptă superioritatea celorlalți în defavoarea lor și care caută să își atingă interesele prin orice mijloace, coborând pe alții și înălțându-se pe ei înșiși.
-Lipsa roadelor spirituale. Apostolul aseamănă acești oameni cu pomi fără rod, nor fără apă, dezrădăcinați din Hristos, morți spiritual (Iuda vers.12)
-Lipsa statorniciei și a direcției. Ei sunt descriși ca fiind mânați încolo și încoace de vânturi, asemenea norilor, sau precum stelele rătăcitoare în întuneric. Acest lucru însemnă că nu au o direcție, o țintă din punct de vedere spiritual, și se complac să se hrănească cu lucrurile pământești în diverse activități care să îi „sature”.
-Un pericol ascuns în trupul Bisericii, prin viclenia și interesele personale. Ce putea fi mai potrivit decât expresia: „stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără rușine împreună cu voi” (Iuda vers.12)? Stâncile care se ascund sub apă sunt cele mai periculoase pentru orice ambarcațiune. Ele sunt acolo, te zdrobesc dacă le atingi, dar nu le vezi și mergi încrezător înspe ele. Așa sunt lupii îmbrăcați în blană de oi, care inspiră încredere și a căror mușcătură dovedește adevăratul dedesubt al lucrurilor. Nu este nimic mai periculos decât această înșelăciune într-o turmă. Este sărutul lui Iuda manifestat în dreptul celor care se identifică cu Hristos.
-Cârtirea și nemulțumirea. Apostolul ne scrie că acești oameni erau nemulțumiți cu soarta lor. Această nemulțumire cu siguranță dă naștere frustrării, care apoi se manifestă prin ură, invidie, cârtire la toate nivelele.
-Sursa dezbinărilor. Ca urmare a nemulțumirii, apare duhul de ceartă, de dezbinare. Acea atitudine de a găsi un rău în orice lucru și de a găsi plăcere în producerea dezordinii, a dezbinării.

Se conturează astfel genul unor oameni gălăgioși, ușuratici, firești, obraznici, flecari și amăgitori. De ce astfel de oameni erau periculoși pentru biserică? Fiindcă, asemenea unor fructe cuprinse de putreziciune, riscă să se afecteze fructele sănătoase dintr-un coș unde sunt alăturate. Precum cangrena în trup, astfel de oameni afectează starea spirituală a bisericii. Creștinilor li s-a spus să se lupte pentru credința ce a fost dată O DATĂ PENTRU TOTDEAUNA. Neghina avea să crească împreună cu grâul, iar Dumnezeu nu a îngăduit să fie smulsă. Ea trebuia lăsată până la seceriș. Însă grâul trebuie să își facă lucrarea de creștere, chiar înconjurat fiind de neghină.

Alexandra Remetan

Când te încearcă Cuvântul Domnului

Omul...cât este de trecător și plăpând, totuși este creat după un tipar, după un chip. Și nu unul oarecare, ci după chipul Creatorului ceresc. De-a lungul a mii de ani de la creație, omenirea a fost afectată de nenumărate schimbări și influențe prin care Satan a încercat să distrugă acest chip minunat care încă strălucește în făptura de lut a omului născut pe pământ. Precum o scânteie într-un pustiu înghețat, precum o lumină în întuneric, sau asemenea unei nestemate care strălucește într-un amestec de țărână, așa se regăsește chipul veșnic al Dumnezeului nostru în fiecare dintre noi: amprenta marelui Creator.

Atunci când omul are parte de nașterea din nou, se inversează balanța acestui raport de forțe. Lumina veșniciei se aprinde, scânteia vieții cerești își manifestă strălucirea, și sămânța dumnezeiască își face loc într-un pământ nou pe care îl acoperă cu roade cerești. Însă pentru ca Dumnezeu să poată readuce omul adamic la statura inițială, acesta are de parcurs un traseu. Un traseu dureros, un proces care zdrobește și stinge cărbunii încă aprinși ai firii pământești. Asemenea metamorfozei de care are parte omida disprețuită, devenind mai apoi un minunat fluture. Însuși Domnul Isus Hristos a parcurs drumul zdrobirii și al suferinței, El, cel dintâi rod. Apoi, noi, cei care alegem să luăm crucea transformării și să ne identificăm cu El.

Acest tipar al zdrobirii, urmată de procesul renașterii, îl regăsim peste tot în Scriptură. Însă vom poposi asupra unui om deosebit, care în anumite aspecte îl prefigurează pe Domnul Isus. Este vorba de Iosif, fiul iubit care a fost ales de Dumnezeu pentru a salva un întreg popor. Este greu pentru noi, citind istoria acestui om ales, să înțelegem de ce a fost îngăduit să treacă prin probe atât de grele. Dar să citim cu atenție următoarele cuvinte: „Le-a trimis înainte pe un om: Iosif a fost vândut ca rob. I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului. Atunci ...l-a izbăvit (Psalmul 105:17-20). În spatele acestor cuvinte sunt momente crunte pentru un tânăr neprihănit, sunt ani de suferință și întuneric, sunt frustrări, dezamăgiri, așteptări și întrebări fără răspuns. Însă aceasta a fost vremea în care l-a încercat Cuvântul Domnului, a fost vremea zdrobirii fără de care nu ar fi venit salvarea unui popor. A fost ales un OM. Însă acest OM trebuia să fie încercat de Cuvântul Domnului.

Tot astfel a fost ales Avraam, supus unor teste extraordinare. David, care a fost încercat ani la rând prin suferință și nedreptate. Teste din care s-au născut psalmi scriși printre lacrimi, rugăciuni fierbinți, strigăte de deznădejde. Din nou și din nou, găsim același tipar, același drum strâmt și greu de parcurs, dar pe care se dobândește dumnezeirea, transformarea naturii adamice. Suntem conștienți că avem cu toții de străbătut o vale a încercării. Însă cu aceeași credință știm că la capătul ei este muntele pe care-l vom moșteni. De aceea ne aducem aminte de cuvintele Apostolului Petru: „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși” (1Pet.5:10). Prin această desăvârșire, Dumnezeu îi va dovedi lui Satan că omul nu a fost biruit, ci readus la starea inițială a frumuseții întocmirii sale, prin Jertfa lui Isus Hristos.

Alexandra Remetan

Supunerea față de Duh sau fire?

Firea pământească sau natura cu care toți ne naștem, este destinată morții, distrugerii. Ea este condamnată de păcatul care a afectat ființa umană și, după cum scrie Apostolul Pavel în Epistola către Romani, ea „a fost supusă deșertăciunii” și se află sub „robia stricăciunii” (Rom. 8:20,21). Duhul care vine de la Dumnezeu este natura divină a Lui, care a fost lăsată peste cei credincioși pentru a-i ajuta să rodească, să manifeste un comportament și o trăire care L-au caracterizat și pe Domnul Isus în viața pe pământ.

Pornind de la un scurt verset din cartea lui Iuda, vom analiza acest contrast între supunerea față de fire sau față de Duhul. Apostolul tratează un subiect greu pentru vremea aceea, și mai cu seamă pentru vremurile noastre, avertizând creștinii cu privire la unii „oameni supuși poftelor firii, care n-au Duhul” (Iuda 1:19). Observăm că este vorba de o supunere sau, cum spuneam mai sus, o robie. Fiindcă, la urma urmei, supunerea presupune să fii condus de acel lucru căruia te supui (entitate/persoană/obicei etc.). Asta ne ajută să înțelegem faptul că firea pământească este o forță interioară pe care alegem dacă o lăsăm sau nu să ne supună. Tot astfel, putem alege dacă ascultăm îndemnurile Duhului sau le respingem.

Totuși, la ce ne poate îndemna firea pământească? Dacă citim lista faptelor enumerate în cartea Galateni, observăm că cea mai mare parte a celor enumerate au de-a face cu tendința de a-ți face dreptate, de a te ridica deasupra celorlalți, de a te impune: vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile. Practic, acestea sunt originare din căderea lui Satan și regăsim amprenta aceasta în păcatul lui Cain. Este ca un vânt care începe printr-o mânie, o nemulțumire și apoi aduce cu sine un uragan al certurilor, dezbinărilor, pizmei și uciderii. Apoi, în lista rămasă în cartea Galateni, urmează poftele carnale (bețiile, îmbuibările, preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea) și idolatria (închinarea la idoli, vrăjitoria). Așadar, tocmai acele neînțelegeri, supărări, dezbinări care apar uneori între noi și cei din jur, sunt dovada că suntem supuși firii pământești. Atunci când vom fi suficient de maturi spiritual, ne vom împotrivi ispitei de a ne face dreptate prin ceartă sau mânie.

Supunerea față de Duhul lui Dumnezeu ne va conduce faptele, cuvintele, gândurile, spre acea stare a omului duhovnicesc care poate birui răul prin bine. Dragostea și pacea care inundă inima celui credincios, îl va determina să reacționeze întocmai cum ar recționa Cel căruia îi este supus. Și, la urma urmei, ce cere Dumnezeul nostru? „Sămânță dumnezeiască” (Mal.2:15). Cum putem însă să alegem să fim supuși Duhului, iar nu firii? Este vorba de o alegere, însă nu doar atât. Apostolul Pavel scrie despre o deprindere („hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul.” Ev.5:14). Prin influența sau ajutorul Duhului, judecata noastră va putea să deosebească dacă acțiunea ce ne stă înainte, cuvântul pe care trebuie să îl rostim, decizia sau atitudinea pe care trebuie să o avem, sunt benefice și după voia lui Dumnezeu. Duhul ne va atenționa dacă suntem în pericolul de a fi preluați de firea pământească și astfel vom putea, prin această deprindere, prin conlucrarea împreună cu Duhul lui Dumnezeu, să fim biruitori asupra firii păcătoase, nicidecum să fim supuși ei.

Alexandra Remetan

Cum arată Dragostea?

Cu toții așteptăm să Îl vedem pe Dumnezeu, să Îl cunoaștem pe deplin și să fim în prezența Lui în Împărăția Sa. Adesea, ne gândim la caracterul Lui și știm că trebuie să avem și noi acest caracter prin nașterea din nou. Însă mai avem de luptat în trupul acesta de țărână până vom fi eliberați pe deplin de moarte și firea pământească. Biruința asupra acestora a fost câștigată de Hristos, însă, pentru a birui, trebuie să umblăm în lumina și viața Sa.

Cum arată dragostea? Apostolul Pavel dedică un pasaj bogat acestui subiect în prima epistolă adresată Corintenilor, capitolul 13. Pentru a ne ajuta să înțelegem, el începe să enumere faptele cele mai însemnate ale credinței, aducând nulitate asupra lor dacă sunt lipsite de dragoste. Cu alte cuvinte, orice acțiune, cât ar fi de specială în ochii oamenilor, se prea poate să nu aibă valoare în ochii lui Dumnezeu, dacă nu este îndeplinită o condiție esențială. Astfel, avem acea listă care începe cu expresia „chiar dacă”. Dacă analizăm lista aceasta, observăm că sunt enumerate:
DARURI DUHOVNICEȘTI:
-vorbirea în limbi omenești și îngerești
-darul proorociei
-darul cunoștinței (aș cunoaște toate tainele și toată știința)
-darul credinței (aș avea toată credința)

FAPTE NEPRIHĂNITE DEOSEBITE:
-împărțirea averii pentru săraci
-martirajul (mi-aș da trupul să fie ars)

Bineînțeles, apostolul nu a enumerat toate darurile sau toate faptele neprihănirii, dar a atins punctele esențiale pentru a ajuta cititorul să înțeleagă subiectul. Acest lucru ne duce mai departe la cercetarea sinelui. Pricepem că o persoană poate să facă multe binefaceri, ajutorare, ba mai mult, poate să aibă daruri și slujbe deosebite și totuși... să existe un mare semn de întrebare cu privire la greutatea spirituală a acelor fapte înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Cel ce este nevăzut se uită la ceea ce este nevăzut în ochii oamenilor. Noi percepem martirajul cuiva, slujirea sa cu un dar profetic, aflăm despre faptele sale bune, dar nu cunoaștem rădăcina, sămânța și scopul acestor lucruri. Însă El le cunoaște. Gândul cu care faci o slujire, scopul cu care faci o lucrare vor defini greutatea și statornicia respectivei lucrări în veșnicie. Într-un alt pasaj, apostolul explică: „lucrarea fiecăruia va fi dată pe față... focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva... rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, își va pierde răsplata” (1Cor.3:13). La ce se referă lucrarea fiecăruia? La faptele pe care le zidește pe temelia credinței, la slujba pe care o face în Trupul lui Hristos, Biserica Sa. Dacă acestea au un scop greșit sau sunt făcute într-un mod greșit, ele nu rămân în picioare. Sau, cu alte cuvinte, CHIAR DACĂ LE-AI FĂCUT......NU-ȚI FOLOSEȘTE LA NIMIC (nu primești răsplată). Pentru că ceea ce definește valoarea unei acțiuni este prezența lui Dumnezeu în sursa acelei acțiuni, adică DRAGOSTEA.

Mai departe, apostolul descrie dragostea într-un mod minunat: îndelung răbdătoare, plină de bunătate, fără pizmă, fără mândrie sau tendința de laudă, fără purtare necuviincioasă, fără egoism, fără mânie sau gânduri rele. Toate acestea au legătură cu aproapele nostru, ele descriu un comportament total altruist, care se jertfește pentru ceilalți, acoperă greșelile pe care le cunoaște în dreptul altora și nu se bucură de necazul cuiva. Ce legătură au acestea cu faptele sau slujirea? Tocmai prin faptul că acestea formează imaginea caracterului din care trebuie să izvorască mai apoi slujirea, acțiunile noastre. Acea slujire cu dedicare pentru frații tăi, acea slujire fără mândrie, acele dărnicii și fapte din ascuns care nu caută lauda oamenilor, dorința de a ridica pe cel de lângă tine, de a da strălucire și slavă numai lui Dumnezeu prin faptele bune pe care le zidești.

Alexandra Remetan

Eu, marele meu trădător

Omul duce multe lupte în viață. Dacă s-ar face un studiu pentru a cunoaște care sunt giganții cu care se confruntă omul acestor vremuri, cu siguranță că pe primele locuri în răspunsurile oferite ar fi: sistemul politic, războiul, bolile, stresul. Să mergem mai departe și să analizăm situația creștinului. Care sunt cele mai mari piedici care îi afectează viața spirituală? Cu siguranță majoritatea ar răspunde că Satan, șarpele cel vechi, este cel care ne atacă, ne leagă, ne pune poveri și sapă gropi în care să fim îngenunchiați, rând pe rând, în împrejurările vieții. Este și acesta un adevăr pe care nu îl putem nega.

Însă există un adversar nevăzut, și totuși mereu prezent, o luptă pe un teren alunecos al cărei final are loc doar la sfârșitul vieții fiecăruia dintre noi. Zâmbim, alergăm, plângem, muncim, vorbim și gândim, luăm decizii și medităm. Totul pare absolut normal, însă în spatele cortinei se dă o luptă permanentă a omului cu sinele său. Acolo descoperi că gigantul cu care te lupți cu adevărat este firea ta pământească, cea care încă nu a fost zdrobită. Ea pune întrebări, pune la îndoială tot ce este adevăr, te constrânge, te urmărește, caută să acționeze pentru tine, asemenea unui monstru adormit care se trezește când te aștepți mai puțin. Aceasta este rădăcina răzvrătirii, a neascultării, a mândriei care a condus la cădere pe unii din cei mai mari heruvimi și îngeri. Ea este sămânța îndoielii care a distrus neprihănirea primilor oameni creați.

Da, este un adevăr amar și trist, pe care trebuie să îl confrunți. Duhul sfânt tânjește să te înalțe spre cer, sămânța lui Hristos caută să crească în tine și să producă roadele dumnezeiești, însă descoperi în tine o altă persoană care îți stă împotrivă: tu, marele tău trădător... Tot ce înseamnă expresie pământească, manifestare firească, necesită limite bine stabilite care să nu permită naturii noastre carnale să depășească statura omului duhovnicesc. Elemente cu un impact mai redus sau mai puternic, toate aspectele naturii noastre pământești trebuie reduse la tăcere. Acesta estede fapt și unul din scopurile postului.

Metoda pe care Dumnezeu o folosește pentru a zdrobi această fire, atunci când riscăm să fim preluați de ea, este zdrobirea prin suferință. E singura modalitate prin care omul se dezbracă de poftele și mofturile sale nesăbuite, pentru a face loc smereniei și năzuinței spre sfințenie. Suferința este o taină neînțeleasă de noi încă, ce produce un efect unic în starea interioară a omului duhovnicesc. De aceea, nu trebuie să ne mirăm de încercările care ne cuprind și cuptoarele care se aprind în ce ne privește pe noi, cei care am ales să parcurgem acest drum al neprihănirii spre Împărăția lui Dumnezeu. Căci știe Duhul Sfânt și știe inima noastră cât de nevrednici suntem să purtăm numele Celui ce a fost făcut desăvârșit. Fie că o zdrobim din interior, prin pocăință, fie că o zdrobește Stăpânul, prin suferință, firea noastră pământească TREBUIE redusă la tăcere. Să nu mai fim NOI, ci El, Hristos, să se manifeste prin ființele noastre.

Alexandra Remetan

Să desparți ce este DE PREȚ de ce este FĂRĂ PREȚ

Un cuvânt plin de însemnătate, un sfat de viață pe care Însuși Dumnezeu l-a dat proorocului Ieremia: "dacă vei despărți ce este de preț de ce este fără preț, vei fi ca gura Mea" (Ier.15:19). Aceasta poate fi o esență a vieții creștinului, o concluzie a mesajului de ansamblu al Scripturii. După cum menționa Apostolul Pavel, gradul de maturizare al credinciosului în creșterea sa spirituală, este dat de această capacitate de a deosebi binele de rău: "hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul" (Ev.5:14). Odată ajunși la acest prag de creștere, Dumnezeu are așteptări mai mari de la noi și ni se poate încredința mai mult în ceea ce privește munca în cadrul Bisericii lui Hristos, odată cu acestea având și mai mari lupte spirituale.

Ce înseamnă un lucru de preț sau o lucrare, o acțiune care merită un preț mare? Să ne gândim că este ceva plăcut lui Dumnezeu, asmenea jertfelor fără cusur ce aduceau un miros plăcut înaintea Sa. Acțiuni, cuvine, fapte, decizii izvorâte din inimă, făcute uneori în detrimentul confortului firii noastre pământești, care presupun un sacrificiu, oricât de mic ar fi acesta. Cu alte cuvinte, atunci când alegi ceva de preț înaintea Domnului, El privește cu plăcere, de aceea și expresia "de preț". Astfel, devine mai ușor de înțeles, atunci când faci o lucrare, iei o hotărâre sau rostești cuvinte și sfaturi, să confirmi tocmai tu dacă acestea vor fi sau nu de preț înaintea lui Dumnezeu. Tot astfel, la polul opus se află lucrurile fără de preț, acelea către care Domnul nu poate să privească în sfințenia Sa și care nu îi aduc cinste unui creștin care poartă numele lui Hristos. Tu, care ești născut din sămânța dumnezeiască, dacă alegi să faci lucruri fără preț înaintea Celui care trăiește în tine, prin aceasta Îl dezonorezi, Îl întristezi și Îl îndepărtezi din ființa ta. Alegerea ne aparține în fiecare secundă a vieții noastre și noi înșine avem capacitatea de a cântări felul în care El va cântări, căci cunoaștem unitatea Sa de măsură și dreptarul real al măsurii lui Dumnezeu.

Ceea ce alegem definește, la urma urmelor, roada noastră. Asemenea unui pom, în tot ce ne definește se vor vedea roadele unei vieți trăite în voia lui Dumnezeu, ori în duplicitate și întuneric. Timpul este scurt, iar testul ne stă înainte în fiecare clipă. După cum spunea Ioan Botezătorul inspirat de Duhul Sfânt, securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat. Roada noastră este un multiplu al acestor alegeri de a despărți lucrurile de preț de cele fără preț. Ceea ce vei face în momentul următor va defini roada ta pe un termen mai lung. De exemplu, dacă alegi să vizionezi un film indecent, ori cu violență, acest lucru este o alegere, o acțiune. Nu este o roadă. Însă această acțiune îți va afecta starea interioară pentru mai multe ore sau zile și va întrista Duhul care-a fost pus în tine, astfel va lucra la o roadă amară și dăunătoare a pomului tău. Dacă alegi să citești Scriptura sau o carte cu învățătură bună spirituală, vei observa că acele cuvinte vor inspira inima ta și îți vor persista în minte, îndemnând omul tău lăuntric la o rodire benefică ție și celor din jur. Vei avea pace, bucurie,vei avea mai multă răbdare și putere în fața ispitelor. Citirea respectivă a fost o acțiune de preț, care a determinat mai departe rodirea. Sfatul dat lui Ieremia este valabil pentru noi toți: dacă vom despărți ce este de preț de ce este fără preț, vom fi ca gura Lui. Cu alte cuvinte, vom fi deplin călăuziți de același Duh, în tot ceea ce vom face.

Alexandra Remetan

A pierde sau a părăsi...dragostea?

Adesea creștinul simte că sufletul îi este gol, că și-a pierdut pasiunea și râvna de altădată pentru relația, comunicarea și slujirea către Dumnezeu. Astfel, tinde să spună că, din neveghere, a pierdut din dragostea dintâi. A pierdut-o fără să vrea, fără să fie conștient sau...oarecum nevinovat. Însă expresia corectă biblic pe care o găsim despre această stare este scrisă în Apocalipsa în felul următor: „Ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” (Apoc.2:4). Acest lucru ne dă de gândit; noi ne îndepărtăm de acea dragoste, pasiune pe care am avut-o cândva, și o părăsim. Însă care dintre noi ar vrea să facă un astfel de lucru? Cu siguranță că un creștin născut din nou nu alege benevol să părăsească pe Domnul. Însă această tristă stare nu se întâmplă dintr-o dată și nu este o acțiune de moment, ci mai degrabă o amăgire treptată, o ațipire a omului interior; de aceea creștinul ajunge să realizeze îndepărtarea lui de Dumnezeu doar când este deja îndepărtat.

Și totuși, cum ajunge omul firesc să aibă această iubire pentru Dumnezeu? Vine ea pur și simplu, din dorința proprie? Poate omul carnal, pământesc, să iubească pe Dumnezeu și să îl asculte doar prin simpla sa voie și putere? Nicidecum. Noi primim această dragoste. Cuvântul ne spune că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom.5:5). Să ne imaginăm că dintr-un vas divin ne este turnată dragostea în micul vas al inimii noastre. Noi ne alimentăm cu aceasta de fiecare dată când stăm în prezența Tatălui. Astfel simțim acea sete și dorință de a fi în prezența Domnului și avem parte de creștere spirituală în cunoaștere, în înțelepciune, în asemănarea cu El. Este acea sămânță dumnezeiască despre care vorbea proorocul Maleahi (Mal.2:15), care face legătura în duh a ființei noastre cu Tatăl.

Cum ajungem să ne părăsim acea dragoste de altădată? Acest lucru se întâmplă atunci când devenim prea preocupați de lucrurile pământești și neglijăm partea spirituală. Îngrijorarea, mulțimea de gânduri care ne obosesc mintea, munca excesivă, ne răpesc pacea și timpul. Sau, acel puțin timp pe care îl avem pentru a ne hrăni sufletul în prezența lui Dumnezeu, îl risipim în împrejurări sau activități inutile. De aceea devenim vinovați, fiindcă nu este Domnul cel care refuză să ne umple inimile, ci noi suntem cei care nu stăm la dispoziția Lui, în prezența Lui. Noi suntem cei care ne amăgim să ne complacem într-o stare de care suntem oarecum mulțumiți. Un om înțelept a spus: „Dragostea dă ce e mai bun! Dacă îl iubești pe Dumnezeu, nu te vei mulțumi să rostești în grabă o rugăciune de câteva minute, cu gândul la preocupările tale, ca să bifezi că ți-ai făcut datoria. Ci vei căuta să fii în prezența Lui, ca să îți încarci ființa cu putere.” Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie de rugăciunile sau de postul nostru, ci noi. Michelangelo spunea: „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca până la El”. Să nu părăsim, dar, dragostea Lui...

Alexandra Remetan

„El să guste moartea pentru toți”

La începutul Epistolei către Evrei, Apostolul Pavel explică atât de frumos despre statutul Domnului nostru Isus Hristos, despre minunatul și tainicul plan al lui Dumnezeu, care a rânduit ca Fiul Său să facă ispășirea pentru păcatul omenirii! Pe paginile cărții, el abordează detalii și subiecte asupra cărora învățătorii și rabinii adesea se contraziceau în vremea aceea. Ca să rezumăm puțin textul biblic, observăm că Apostolul explică totul liniar, începând cu timpul trecut, apoi oprindu-se la pasaje profetice și aducând o lumină cerească peste mintea noastră:

După ce în trecut Dumnezeu a vorbit prin prooroci despre planul tainic al mântuirii, iată că acesta s-a împlinit prin întruparea și jertfa Fiului Său. Isus Hristos este cu adevărat Fiul, oglindirea Tatălui și întipărirea Lui, El nu este un înger, o ființă divină creată. Acest plan nu ar fi putut fi împlinit prin jertfirea unei astfel de ființe precum îngerii, deoarece aceștia au fost creați pentru a face o slujbă în dreptul celor ce vor moșteni viața veșnică. Acest plan de mântuire este plin de putere și însemnătate, mai presus de importanța și puterea Legii. Astfel, dacă cei ce au nesocotit Legea au fost condamnați, cu atât mai mult vor fi acuzați cei care nesocotesc pe Hristos, Dumnezeul întrupat, care S-a oferit să facă ispășire pentru ei. El S-a dezbrăcat de slavă și a ales să coboare în locurile cele mai de jos, făcându-se pentru puțină vreme mai prejos de îngeri, proprii Săi slujitori. Prețul care trebuia plătit pentru ca multe suflete de pe acest pământ să fie aduse la slavă, a fost suferința. Isus devine astfel căpetenia mântuirii lor; El a fost făcut desăvârșit prin suferințe și a gustat moartea pentru toți. Însă durerea și moartea pe care le-a suferit sunt mai presus de ceea ce ochiul omenesc poate să vadă și mai presus de ceea ce mintea omenească poate să priceapă; căci s-a dat o bătălie crâncenă în lumea întunericului, în Locuința morților, s-a dovedit înaintea cerului întreg dreptatea supremă, iar diavolul, cel care are puterea morții, a fost nimicit. Isus a trebuit să se asemene nouă în toate lucrurile, să devină părtaș cărnii și sângelui. În groapa fricii și a deznădejdii, unde eram noi, cei condamnați la moarte, S-a coborât El și ne-a eliberat de sub condamnare, făcându-se frate cu noi...Cinstea și slava i S-au dat apoi, iar azi stă la dreapta Tatălui până când vom ajunge și noi la desăvârșire. De aceea, câtă vreme se zice: „astăzi”, să veghem ca inima noastră să nu se împietrească prin înșelăciunea diavolului, care vrea să ne răpească premiul chemării cerești! Căci nu un om, nu un înger a purtat vina noastră, ci Însuși Dumnezeu!

Dragi creștini, să nu ne obișnuim cu această lucrare minunată, ci să creștem în cunoștință și în înțelepciune, ca să putem înțelege și mai adânc taina vestită de veacuri. Isus Hristos a gustat moartea pentru toți! Însă nu doar o moarte fizică, ci chinul de nedescris al despărțirii de Dumnezeu, greutatea imensă a păcatului și netrebniciei noastre, umilința extremă și moartea spirituală. Le-a simțit, le-a purtat, le-a răbdat, ca noi să devenim liberi, să primim sămânța dumnezeiască și astfel El să trăiască în noi. Aceste adevăruri profunde le purtăm în inimă în aceste zile, când vom medita la moartea și învierea Lui. Apostolul scria în Epistola către Romani: „El a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți” (Rom.4:25). Aici putem observa că este un joc de cuvinte, ca o ecuație. Din cauza fărădelegilor noastre, El a fost jertfit. Iar apoi, ca dovadă a faptului că jertfa a fost primită și noi socotiți neprihăniți, Isus Hristos A ÎNVIAT!

Alexandra Remetan

Dorul se-avântă departe

Care este esența credinței creștine? Care este de fapt miezul, nucleul în jurul căruia se învârt toate învățăturile Scripturii? De ce ai alege să crezi și să urmezi această cale? Desigur, pot fi multe variante de răspuns care converg în aceeași direcție. Dar, ca să înțelegem mai bine, să medităm puțin la parcursul istoriei biblice.

Încă de la început, de pe vremea lui Cain și Abel, găsim scris că omul obișnuia să aducă jertfe, să ridice altare, să caute grațierea divină. La fel Noe, patriarhii, făceau acest lucru fără să fi fost dată vreo lege în acest sens. Pentru că omul, așa limitat și muritor cum este, are în sine dorința, chemarea către veșnicie. Jertfele, rugăciunile, închinarea și căutarea dumnezeirii au ca și element definitoriu dorința după nemurire, după absolut, după starea inițială a făpturii umane din grădina Eden. Așa cum scrie înțeleptul Solomon, El „a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu‟ (Ecl.3:11).

Prin căderea în păcat, omul s-a rupt, s-a despărțit de sfântul Creator, iar această mare lipsă o simte oricine, până când se reface unitatea inițială. În momentul nașterii din nou, această relație este refăcută, însă desăvârșirea ei se face doar în momentul în care trupul este schimbat în trup duhovnicesc, nesupus putrezirii. Ca să înțelegem mai bine, este ca și cum două fire se unesc la un capăt și ele încep a se împleti împreună, însă frânghia se va finaliza doar când firele se vor uni la celălalt capăt. Creștinul are parte de nașterea din nou; viața spirituală pe care o dobândește începe să lucreze în el sfințirea și el se dezgustă tot mai mult de lăstarii și roadele firii pământești care lucrează moarte. El începe să aibă înclinații divine, contrare naturii sale pieritoare. Pe tot parcursul trăirii lui pe pământ el trebuie să evolueze în acest sens, devenind părtaș firii dumnezeiești, trăgându-și seva din vița pe care este „împletit”.

Și acum, în sfârșit, ajungem la miezul și esența credinței noastre. Firul cel slab, care este făptura noastră fragedă, înaintează în această lucrare minunată prin ceea ce se cheamă nădejde. El știe că la capăt se va face acea legătură perfectă și această nădejde îi dă puterea de înaintare. Nădejdea vieții veșnice, nădejdea moștenirii Împărăției lui Hristos este motorul care pune în mișcare ființa creștinului. Vechiul Adam primește șansa reunirii cu Tatăl, prin Hristos, care a făcut acest lucru posibil. Să ne amintim de cele trei elemente menționate de Apostolul Pavel în 1Corinteni 13: credința, nădejdea și dragostea. Prin credință, omul firesc devine duhovnicesc. Apoi, ținta acelei credințe este de fapt nădejdea vieții veșnice. Însă dacă nu ar fi dragostea, drumul spre final nu s-ar putea înfăptui. Fiindcă motivația de a ajunge în veșnicie nu este legată de teama de iad, ci este legată de identificarea creștinului cu Dumnezeu, prin Hristos. Acea dragoste pe care Creatorul a revărsat-o peste umanitate, făcând posibilă răscumpărarea, are un efect reciproc. De aceea apostolul Iacov menționează că „și dracii cred... și se înfioară” (Iac.2.19), dorind să sublinieze importanța alipirii de firea dumnezeiască ce produce fapte și roade în viața creștinului. Creștinul fiind inundat de iubire, va emana iubire față de Dumnezeu ca Tată, tânjind la acea legătură a desăvârșirii pe care cândva au avut-o în Eden. Acesta este dorul nostru. E dorul de casă, dorul de Tatăl, dorul de unitatea pierdută prin păcat. Acest dor se avântă undeva departe, însă totuși aproape de inima noastră. Căci nădejdea menține dorul aprins...

Alexandra Remetan

Și lupta continuă...

Dragi cititori, nu aș vrea ca acest titlu să pară într-o notă pesimistă. Am intrat în noul an cu nădejde, privim în zare zâmbind și ne bucurăm de liniștea acestui nou început. Însă este totuși un moment prielnic să fim realiști. Să înțelegem că noi, ca și creștini, suntem într-o continuă luptă, până când aceasta se va sfârși, până când vom preda rezulatatele acesteia înaintea Stăpânului nostru. Putem face promisiuni multe la început de an, însă una singură este îndeajuns pentru a ne asigura un viitor încununat de slavă: promisiunea de a ne lupta mai mult.

Și totuși, despre ce fel de luptă este vorba? Este vorba de o luptă pe trei niveluri pe care creștinul o are de înfruntat zilnic: lupta cu firea pământească (sau cu păcatul), lupta spirituală cu influențele care vin din parte duhurilor rele și, în al treilea rând, lupta în încercările și probele la care suntem supuși.

Lupta cea mai aprigă, aceea de a ne împotrivi firii pământești sau păcatului, este foarte clar exprimată tocmai de glasul lui Dumnezeu în cuvintele adresate lui Cain: „dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.‟ (Gen.4:7). De ce totuși dorință? De ce omul are această tendință negativă în sine? Aceasta este tocmai firea pământească despre care ni se vorbește atât de mult în epistolele Noului Testament. Cei ce sunt în Hristos nu trăiesc „după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului‟ (Rom.8:1). Aceste îndemnuri le avem în latura noastră pământească, firească, însă datoria ce o avem este de a înăbuși acest glas și de a asculta îndemnurile Duhului care a fost pus în noi de către Dumnezeu. Pentru aceasta, este nevoie de determinare, hotărâre fermă, însă este nevoie și de putere spirituală, putere care se primește prin rugăciune, prin Cuvântul Scripturii, și prin post. Păcatul te va urmări mereu, însă tu stăpânește-l, împotrivește-te lui. La ușa inimii tale va bate adesea mânia, care va încerca să îți înnegrească înaintea ochilor persoana care te-a nedreptățit. Însă glasul Duhului va veni să îți amintească de reacția Domnului Isus când a fost chinuit, batjocorit, te va îndemna să iubești, să ierți. Invidia lui Cain l-a împins la ură, la ucidere. Faptele firii se țin lanț, iar ușa se deschide din nou și din nou pentru alte păcate. Este greu pentru noi să știm că în noi zace acest monstru vechi, pe care trebuie să îl răstignim și să ne asigurăm că este inert. Apostolul Pavel explică foarte interesant acest lucru: „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului‟ (Rom.6:6). Trupul păcatului din noi a fost dezbrăcat de puterea lui. Nu a fost nimicit, însă neavând putere, zace inactiv înăuntrul nostru. Aceasta este lupta și vegherea noastră în ce privește firea pământească.

Al doilea nivel al luptelor noastre este atacul celui rău, căruie îi este îngăduit să ne încerce în diferite situații. Deși pare ciudat, duhurile celui rău se pot folosi de oamenii din jurul nostru ca să ne ispitească, ori să ne provoace suferință. Adesea, simțim aceste duhuri, dar tocmai știind acest lucru, lupta noastră trebuie să fie mai bine determinată. Noi nu avem de luptat împotriva unor oameni (cărnii și sângelui), ci „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului‟ (Efes.6:12). În cartea Iov sunt descrise cuvintele unui duh care a vorbit „precum un glas care șoptea încetișor: Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu?...Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găsește El greșeli chiar la îngerii săi...‟ (Iov 4:16-18). Observăm că este folosită aceeași tactică negativistă, depresivă, de a induce omului faptul că nu are niciun preț înaintea lui Dumnezeu, că este o marionetă supusă sorții („cei ce locuiesc în case de lut, care își trag obârșia din țărână și pot fi zdrobiți ca un vierme! De dimineață până seara sunt zdrobiți, pier pentru totdeauna, și nimeni nu ține seama de ei... Iov. 4:19-20). Așadar, nu ne sunt străine șoaptele descurajatoare ale diavolului, frica, anxietatea, ispitirile și loviturile de tot felul. Iată încă o luptă în care trebuie să fim biruitori.

În al treilea rând, nu putem să trecem pe lângă încercările vieții, care sunt îngăduite peste fiecare creștin. Fie că este vorba de boala ta sau a unui membru al familiei tale, de accidente, lipsuri sau necazuri pământești, toate acestea se pot numi cuptoarele curățirii, sau probele răbdării noastre. Aici este lupta de a ne păstra credința într-un Dumnezeu care nu întotdeana alege să pună capăt încercării așa cum cerem, însă un Dumnezeu care este cu noi în aceste necazuri. Este lupta de a nu cârti, de anu fi nemulțumitor, de a răbda cu o inimă blândă și de a privi, dincolo de toate, înspre cer. Să știi mereu că acolo este „acasă‟. Mari apostoli care au vindecat pe alții, au avut totuși boli chinuitoare, oameni cu adevărat credincioși au murit în condiții grele, au suferit lipsuri și au vărsat multe lacrimi. De ce? Într-o zi cu siguranță vom înțelege. Până atunci, ne luptăm și ne amintim că „în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri‟ (Fapte 14:22).

În aceste vremuri în care așteptăm revenirea Domnului nostru, în care temeliile pământului se clatină, să ne pregătim și să luptăm pe toate fronturile pentru a ne păstra numele scris în Cartea Vieții, pentru a ne păstra vrednicia dobândită în Numele Lui Hristos! Ne bucurăm de fiecare zi, zâmbim și avem parte de multe lucruri frumoase, însă să fim realiști, treji și să nu ațipim spiritual cu gândul că lucrurile vor merge de la sine. Fiți treji și vegheați!

Alexandra Remetan

Perspectiva Bisericii biruitoare

Fiindcă tocmai am trecut cu toții pragul unui nou an, să poposim la acest ceas binecuvântat, privind înainte, spre viitorul Bisericii lui Hristos, din care facem parte. Nicio piatră din cadrul unei clădiri nu este pusă la întâmplare în zidirea ei, ci fiecare are un rol bine definit în a susține, a lega, a întări clădirea. Tot astfel noi, ca și unitate spiritulă în cadrul Trupului lui Hristos, avem fiecare un rol și o menire. Dacă unul dintre noi nu își face slujba în acestă unitate, rămâne un gol care afectează stabilitatea lucrării. De aceea, să ne propunem și să ne dăm toate silințele să luptăm mai mult pentru Biserica Domnului, unde am fost chemați să rodim. Perspectivele noastre să cuprindă cel puțin aceste țeluri:

SUPUNERE ABSOLUTĂ FAȚĂ DE VOIA LUI DUMNEZEU
Avem poziții și păreri diferite față de anumite subiecte în ceea ce privește trăirea unei vieți creștine plăcute Domnului nostru, însă cu toții ne dorim să deținem adevărul și să înțelegem în mod clar ce ne cere Dumnezeul pe care îl slujim. Nu dorim să ne croim cărări după gustul inimii noastre, ci dorim să avem siguranța că facem ceea ce trebuie în fiecare aspect al trăirii noastre. Suntem conștienți că unele lucruri le înțelegem diferit, însă perspectiva noastră este să ajungem cu toții să fim uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire. Niciodată soluția înțelegerii diferite a lucrurilor, nu este separarea de ceilalți, dezbinarea sau judecata. Ceea ce noi, fiecare, trebuie să facem pentru aceasta, este să cerem lumină și călăuzire cercetând Scripturile, și, „în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel‟ (Fil.3:15).

UNITATE FRĂȚEASCĂ ASEMENI BISERICII PRIMARE
Unitatea frățescă este legătura desăvârșirii dragostei lui Hristos în noi. Este mult mai mult decât a saluta sau a avea părtășie cu unii din frați și surori. Ne dorim să putem fi mângâiere unii pentru alții, să ne bucurăm de bucuria celuilalt. Ne dorim să privim pe fiecare cu ochii blânzi și plini de dragoste ai Duhului lui Hristos, care ne-a învățat să iertăm, să nu judecăm, să nu defăimăm. Biserica primară este exemplul de unitate desăvârșită, căci fiecare din ei a pus nevoile celorlalți mai presus de nevoile personale. Însă pentru această țintă este nevoie de smerenie, lepădare de sine, dragoste din Hristos. Noi trebuie să fim uniți precum o armată, să ne apărăm unii pe alții, să ne îngrijim răniții, nicidecum să avem lupte unii împotriva altora.

CREȘTERE SPIRITUALĂ
Creșterea spirituală se realizează pur și simplu după cum ne-a învățat Domnul: prin rugăciune, post și studierea Scripturii. Doar cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu ne putem păzi de păcat, putem deosebi binele de rău. Și doar prin rugăciune și post vom atinge noi niveluri de creștere spirituală, gustând bucatele minunate pe care Dumnezeu le dă prin Duhul Sfânt. Darurile spirituale sunt oferite creștinilor pentru zidirea Bisericii, pentru sfătuire și mângâiere, căci Domnul Isus a promis că nu ne va lăsa orfani, ci va fi în mijlocul nostru prin Duhul Sfânt când Îl vom chema. Și ce bucurie mai mare poate avea un suflet decât simțind prezența minunată a Celui atotputernic?

SLUJIRE CU DEVOTAMENT
În cadrul Bisericii este important ca fiecare să slujim cu ceea ce am primit din partea Stăpânului nostru. Fie în lucruri mici sau mai mari, există multe moduri în care tu, ca și creștin, poți sluji în Trupul lui Hristos, lucru care într-o zi îți va aduce o răsplată veșnică. De aceea este important ca slujirea noastră să fie cu responsabilitate și devotament. Atunci când faci o slujbă în Casa lui Dumnezeu sau în dreptul altor creștini, trebuie să o faci cu dăruire, cu toată inima, conștient fiind că o faci pentru Domnul.

SUSȚINEREA CELOR CARE CÂRMUIESC POPORUL LUI DUMNEZEU
Fiecare slujbă de care noi ne bucurăm este precedată de pregătire, de organizare, de rugăciune. Fiecare decizie care se ia la nivel de conducere are urmări asupra întregii adunări. De aceea avem datoria de a ne ruga pentru cei care ne cârmuiesc. Fiind multe persoane într-o adunare, niciodată nu vor putea fi mulțumiți toți de anumite decizii, de aceea trebuie să privim lucrurile nu din perspectiva noastră personal, ci din perspectiva Domnului și a lucrării Sale, fiindcă El nu este limitat în timp și spațiu după cum suntem noi. Apostolul Pavel spunea: „Vă rugăm, fraților, să priviți bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul și care vă sfătuiesc.‟ (1 Tes.5:12). Trebuie să ne gândim că cei care cârmuiesc o adunare au parte de lupte spirituale mai mari, și sunt puși în situații dificile, având responsabilități cu mult mai mari decât ceilalți credincioși. Apostolul Pavel, când a fost acuzat că mustră pe marele preot, a afirmat: „N-am știut, fraților, că este marele preot, căci este scris: „Pe mai marele norodului tău să nu-l grăiești de rău.‟(Fapte 23:5). Mai mult ca oricând, trăind vremurile de final, suntem chemați la susținere, rugăciune pentru cei care ne cârmuiesc.

Alexandra Remetan

2022, final de capitol...

Ne aflăm la ultimul capitol al anului 2022. Ne pregătim să întoarcem pagina, nu înainte să oftăm, așa cum facem când terminăm de citit o carte pe care greu am putut să o lăsăm din mână. La ultima pagină, mintea noastră face cale-ntoarsă prin noianul de cuvinte și pagini, și ne amintim lucrurile esențiale, dar și detaliile care ne-au marcat atenția. De data aceasta, cartea este despre noi, despre fiecare... despre tine. O mică parte din biografia ta, pe care nimeni nu o să o poată citi vreodată. Gănduri, frământări, întrebări, temeri, dureri, răni, bucurii și împliniri, dezamăgiri, bănuieli, căderi, lacrimi, decizii, taine care par umbre trecute, pe care în mare parte le vei uita. Dar totuși, toate acestea rămân parte din tine, fiindcă ele sunt fire care țes înăuntrul tău caracterul, vasul care într-o zi va fi gata modelat.

E unul din acele momente în care ești doar tu și Dumnezeu. Cu rușine, îți amintești de momentele când L-ai dezamăgit. Când știi că ai fi putut face mult mai mult decât ai lăsat în urma ta. Îi vezi pe toți ceilalți, care ți-au marcat drumul prin dragostea și frumusețea lui Hristos, dar și pe cei care ți-au adus tristețe și dezamăgire. Iubește-i și pe unii, și pe alții, fiindcă cel mai probabil și tu te-ai aflat în ambele situații față de sufletele care te înconjoară. Îți amintești de cei cărora le-ai iertat...dar au rămas acolo, în amintirea ta, pe pagina aceea la care deseori te-ai întors. Rupe-o astăzi, căci cartea ta va fi mai ușoară! Îți amintești de câte ori ai strigat cu lacrimi către Dumnezeul tău, și cum ajutorul Său a venit la momentul potrivit. Îți amintești de cei care au plecat pe drumul veșniciei... de momentele acelea de bucurie și zâmbet în care ai fi vrut ca timpul să stea în loc. Da, aceasta este cu adevărat o carte care încă se scrie. E cartea vieții tale, al cărei autor ești tocmai tu. Partea cea mai bună a lucrurilor este că tu poți alege finalul ei. Da, am spus bine...tu, prin deciziile tale, vei determina care va fi sfârșitul călătoriei tale pe pământ și veșnicia. Asta nu înseamnă că poți controla accidentele, evenimentele triste, zilele grele, suferințele prin care vei avea de trecut. Ci înseamnă că indiferent de greutățile și probele la care vei fi pus/ă, tu vei putea trece prin ele din postura unui om mântuit, unui om care se ține strâns de Mâna lui Dumnezeu. Ține minte: „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos‟ (Rom.8:38). De aceea, tu poți schimba finalul cărții tale, fiindcă tu, prin liberul arbitru, te poți despărți de acest Dumnezeu minunat, ignorându-L, îndepărtându-te de El, trăind după îndemnurile firii tale pământești, iar nu a Duhului care a fost pus în tine.

Iar acum, ce e de făcut? Ai privit în urmă pentru câteva clipe, ai cugetat la drumul vieții tale și parcă greu găsești forțele de a înainta cu avânt. Trăiești într-o vreme tulbure, cu schimbări neașteptate, cu previziuni sumbre și parcă ai vrea să se oprească totul aici, sau...să treci peste unele capitole. Însă acum e acel moment în care trebuie să stai față în față cu propriul tău cuget. Fiindcă e cel mai bun lucru pe care îl poți face atunci când treci pragul spre o nouă etapă din viață: să te privești în oglinda cercetării de sine, iar apoi să-I spui Lui, Tatălui, tot ce ai văzut. Identifică-ți punctele slabe. E spre binele tău să le analizezi, fiindcă dușmanul tău, diavolul, le cunoaște mai bine decât crezi. Ia decizii noi, însă nu te pripi să faci făgăduințe pe care nu te vei strădui să le împlinești. Disciplinează-te! Viața întreagă este o muncă, un efort, o lege care trebuie respectată. Inima ta bate de aproximativ 100.000 de ori pe zi, fiindcă așa a fost menită, ca un motor al organismului tău. Toate lucrurile create de Dumnezeu au un echilibru, o lege care se respectă în armonie, iar încălcarea acesteia aduce haos. De aceea disciplina, atât în lucrurile pământești, cât și pe plan spiritual, îți va aduce numai binecuvântare. Nu în ultimul rând, trezește în tine dorința de a cunoaște mai mult, de a „săpa‟ după comori. Dumnezeu se lasă găsit, dar tu trebuie să Îl cauți. La finalul anului 2023, poate încă vei mai scrie... și atunci te vei întoarce la această pagină de popas. Luptă-te, creștine, să apuci viața veșnică la care ai fost chemat!

Alexandra Remetan

LUPTA SPIRITUALĂ

Un subiect neînțeles și adesea evitat, lumea spirituală și îndeosebi lupta spirituală a creștinului este, totuși, unul important. Credinciosul are o creștere treptată în ceea ce privește învățătura, adevărul și tainele lui Dumnezeu. De aceea, apostolul Pavel spunea: „să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos (învățătura despre botezuri, despre punerea mâinilor) și să mergem spre cele desăvârșite......‟ (Evr.6:1). Adevărurile desăvârșite sunt acelea care permit credinciosului să înțeleagă mai adânc planul lui Dumnezeu, să deosebească lucrările Lui, să reușească să se împotrivească ispitelor și testelor tot mai grele.

Fiecare creștin înțelege, treptat, pe parcursul creșterii sale spirituale, că se află într-o permanentă „luptă‟ implicat într-un război nevăzut, pe un tărâm nevăzut. În momentul în care un om are parte de nașterea din nou și încheie legământul cu Dumnezeu, se schimbă multe lucruri în lumea spirituală în dreptul său. Satan nu mai are autoritate asupra sa, însă, în același timp, creștinul devine una din „țintele‟ sale, pentru a încerca să îl atragă înapoi sub autoritatea sa. Ne-ar surprinde să știm cât de multe lucruri sunt cunoscute despre fiecare dintre noi în împărăția întunericului. Apostolul Pavel ne-a scris că „noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești‟ (Ef.6:12). Observăm că există o ierarhie în ceea ce privește autoritatea și puterea în lumea întunericului. Să ne amintim de proorocul Daniel, căruia Îngerul Domnului i-a vorbit și i-a spus: „...din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci și una de zile; însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor și am ieșit biruitor...‟ (Dan.10:12,13). Trebuie să înțelegem că Satan copiază, imită. După cum Dumnezeu are sub autoritatea Sa heruvimi, serafimi, căpetenii, îngeri pe diferite ranguri după slujba și puterea care le-a fost dată, tot astfel și în împărăția vrăjmașului nostru există o organizare după puterea și misiunea duhurilor aflate în subordinea lui Satan. Șarpele cel vechi se va lupta până la sfârșit să înșele omenirea și va face tot ce îi va sta în putință pentru a amăgi pe aleșii lui Dumnezeu. Cum poate face acest lucru? Cum poate el pătrunde în Biserica lui Dumnezeu? Lucrarea lui se face la diferite niveluri, folosindu-se de duhurile sale. Să ne amintim cum Domnul Isus s-a adresat lui Petru: „înapoia mea, Satano!...gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu... (Mt. 16:23)‟. În alt moment, găsim scris că a mustrat ucenicii spunându-le: „nu știți de ce duh sunteți însuflețiți!‟ (Lc.9:55). Pentru că Domnul Isus cunoștea puterea de influență din lumea spirituală. Noi însă ne putem dezvolta discernământul spiritual prin puterea Duhului Sfânt care ne-a fost dat spre călăuzire, astfel încât să demascăm lucrarea duhurilor demonice care lucrează în jurul nostru și care are ca și scop distrugerea poporului sfinților și a bisericii lui Hristos. Astfel ne vom putea opri la timp, vom putea lupta punctual prin autoritatea lui Hristos în dreptul lucrării întunericului. Iată câteva din planurile de atac ale diavolului:

ÎN DREPTUL FIECĂRUI CREȘTIN, ÎN VIAȚA PERSONALĂ:
Aici este lupta pe care fiecare o resimțim sau poate unii nu o sesizăm, însă ea există fără îndoială. Fiind atent analizați, vom fi atacați pe diferite fronturi, mai ales când nu suntem suficient de pregătiți sau protejați. Aceste atacuri pot fi:
- la nivelul minții (gânduri negative, temeri, îngrijorări, pofte firești)
-la nivelul sentimentelor (tot ce înseamnă întristare, apăsare, deznădejde, descurajare, autocompătimire exagerată, simțul inutilității, mânie, ură)
- la nivelul trupului (stări de slăbiciune, boli)
- în activitățile noastre (diverse încurcături sau piedici ce apar când facem o lucrare bună, ori situații neprevăzute prin care să tulbure, să aducă necaz și suferință)

Însă nu trebuie să uităm că lui Satan îi este îngăduit să facă anumite acțiuni limitat; el nu are autoritate asupra noastră, iar influența sau puterea loviturilor sale este limitată după cum îi este îngăduit de către Dumnezeu (vezi situația lui Iov). Uneori, finalizarea încercării depinde de atitudinea noastră, de rugăciune și de schimbările pe care le facem înspre sfințire.

ÎN RELAȚIILE DINTRE CREDINCIOȘI:
Din păcate aici este frontul unde atacurile duhurilor s-au întețit tot mai mult odată cu trecerea vremii, în ceea ce privește Biserica. Satan știe că dacă reușește să distrugă unitatea Bisericii, va reuși apoi să răpească oi din turmă. Pentru a reuși să ne protejăm de armele lui, va trebui să i le cunoaștem, iar apoi să ne protejăm. Iată câteva din ele:

-judecata (tendința de a judeca în tot felul de chipuri, acțiunile cuiva, de a găsi explicații acuzatoare la intențiile cuiva și de a da sentințe în sinea noastră, punând „etichete‟. Dar dacă am cunoaște întreg spectrul situației, dacă am ști ce este în spatele lucrurilor sau am cunoaște zbuciumul, intenția sau interiorul persoanei respective, am înțelege cât de greșit este a judeca. Să nu uităm că măsura cu care judecăm sau măsurăm pe ceilalți, ni se va aplica și nouă în ziua judecății (Mt.7:2).
-bănuielile rele (acestea strică cel mai mult relațiile interpersonale și aduc lipsa de încredere, dar se pot elimina prin comunicare, prin deschidere, lucru necesar și bun în relațiile dintre credincioși).
-defăimarea/bârfa (pe bună dreptate defăimarea este numită „cangrena‟ trupului. Cel care vorbeșe lucruri negative despre aproapele său are scopul de a „înnegri‟ o persoană în fața celorlalți. Este un proces demonic care lovește în Hristos, deoarece fiecare credincios poartă chipul răscumpărătorului. Pentru a nu cădea în această capcană, evită discuțiile cu persoanele care au acest obicei, iar dacă totuși primești o informație negativă, păstreaz-o pentru tine pentru a nu duce mai departe o eventuală minciună sau exagerare. Gândește-te mereu că fiecare om are frumusețea, darurile și caracterul minunat de la Dumnezeu, și chiar dacă ar greși în vreun fel, el se poate căi și să fie iertat, iar tu riști să porți mai departe judecata sau greșeala lui, lucru deosebit de grav înaintea lui Dumnezeu.
-neînțelegerile și certurile (întotdeauna, fiind diferiți, vom avea păreri diferite asupra unor subiecte. Diavolul știe asta și se luptă să aducă astfel de conflicte, mai ales aducând duhul de mânie. Nu lăsa ca aceste diferențe să ducă la certuri în familie sau între frați. Antidotul acestui venin este smerenia, prin care dăm întâietate celuilalt sau ne plecăm împreună în fața Domnului pentru a lua decizia cea mai bună).
-neiertarea (un subiect greu și delicat, care implică putere din partea Duhului Sfânt. Neiertarea pune o presiune imensă asupra ființei umane, care îl poate condamna la cădere. Ca să iertăm mai ușor, să ne gândim că persoana care ne-a greșit s-ar putea să fi fost influențată de un duh care a reușit să exercite o influență asupra respectivei persoane, într-un moment de neveghere. În plus, noi înșine am trecut prin ipostaza de a greși, astfel că trebuie să fim corecți și să iertăm, așa cum suntem iertați.
--invidia (duhul de invidie vine asupra credincioșilor pentru a-i face să nu se bucure de binecuvântările pământești ale altora, de darul sau de lucrarea pe care o face un alt credincios).
-disprețul (atitudinea inimii de a nu suporta compania sau prezența unei alte persoane, de a o desconsidera și a o privi înjositor)
-fățărnicia (duhul de fățărnicie aduce una din cele mai frecvente boli sufletești; omul fățarnic la un moment dat nu mai realizează că vorbele, comportamentul pe care îl are față de cei din jur, sunt false. El nu se manifestă liber, sincer, așa cum este el, ci își construiește o mască după cum dorește ca ceilalți să îl perceapă. Însă Domnul Isus a mustrat aspru fățărnicia, chiar mai mult decât păcate care par mai grave în concepția noastră.
-viclenia (aceasta se leagă mult de fățărnicie, omul având un scop ascuns în ceea ce face, construindu-și planul în jurul unor intenții aparent bune)
-duhul de minciună (aici, pe lângă obiceiul de a minți premeditat, identificăm o altă armă a lui Satan în ce privește Biserica, și anume proorociile mincinoase, izvorâte fie din imaginația omenească, cu gândul meschin de a impresiona pe cei din jur, fie dintr-un duh de rătăcire și amăgire care se manifestă printr-un prooroc mincinos, înșelându-l pe el și pe ceilalți.

Cunoscând armele lui Satan, fiind mereu angrenați în lupta spirituală, ne rămâne să ne înarmăm prin rugăciune, post, prin puterea Cuvântului și sfințire. Pe măsură ce avansăm înspre sfârșitul acestui veac, tot mai multe duhuri își vor manifesta lucrarea de amăgire, de orbire a omenirii. Duhurile răutății se vor lupta aprig să stingă în noi credința, să înăbușe între noi dragostea. Însă prin Hristos Isus, vom fi mai mult decât biruitori asupra acestor lucruri! Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă! (1 Cor.10:12).

Alexandra Remetan

Ce contează cu adevărat?

Cartea 1 Corinteni, epistolă scrisă de către apostolul Pavel bisericii din Corint la aproximativ 20 de ani după înălțarea Domnului Isus la cer, abundă în învățături și sfaturi cu privire la viața pe care un creștin trebuie să o trăiască. Cuvintele sale încep prin mustrare pentru lipsa de unitate dintre ei, pentru unele păcate în care uniii căzuseră, apoi aduc sfătuire cu privire la aspecte importante ale vieții, cum ar fi căsătoria, Cina Domnului, idolatria, pentru ca spre finalul epistolei să aducă o hrană spirituală mai adâncă, despre darurile duhovnicești, despre lucrările Duhului Sfânt, care depășesc latura umană și aduc cititorii într-o altă dimensiune a vieții. Este vorba de capitolul 12 al epistolei, un capitol pe care unii teologi îl consideră valabil pentru vremea apostolilor, însă care este tot atât de actual acum, ca și atunci.

După cum aurul se găsește pretutindeni pe pământ, însă nu orice om îl deține, după cum el se căștigă greu, dar se pierde ușor, după cum el poate fi imitat, însă e ușor de dovedit când este un fals, tot astfel putem descrie, pe scurt, existența darurilor și lucrărilor divine ale Duhului Sfânt. Însă centrul acestui subiect, al lucrării Duhului Sfânt manifestate prin intermediul ființei umane, sau cheia către înțelegerea acestor taine, este explicată de către apostol într-un mod atât de profund în textul imediat următor celui despre daruri. În versetul 31 el scrie: „umblați dar, după darurile cele mai bune. Și vă voi arăta o cale nespus mai bună.‟ O altă traducere a acestor cuvinte ar fi: „în cele ce urmează, vă voi arăta o cale nespus mai bună‟. În acest moment al scrierii, Pavel conduce cititorii la nivelul cel mai adânc, pentru a expune esența lucrării dumnezeiești pe care noi, creștinii, o dorim manifestată în mijlocul nostru: dragostea. Însă ne vorbește despre adevărata dragoste, sau, cu alte cuvinte, ne spune cheia tainelor: a avea caracterul dumnezeiesc, sămânța dumnezeiasca din care ne-am născut din nou. Aceasta este calea nespus mai bună fără de care toate darurile și lucrările enumerate în capitolul 12, nu ar avea esență și conținut. Din întreg capitolul 12 și din expresia: „fiecăruia i se dă arătarea Duhului...‟ (1Cor.12:7), înțelegem că este vorba de moduri diferite în care Duhul folosește ființele noastre „spre folosul altuia‟. La urma urmei, totul pornește din dragostea lui Dumnezeu de a fi prezent în mijlocul Bisericii Sale pentru a o zidi duhovnicește, a o călăuzi și a o menține în starea necesară până în clipa plecării de pe pământ. Cu alte cuvinte, pornește din dragoste. Dar unde se sfârșește? Se sfârșește în cerc, în același punct, în dragoste, pentru că manifestarea darurilor se face în mod cu totul și cu totul altruist, spre folosul altuia, astfel că această lucrare nu are nimic de-a face cu acel „ego‟ uman care a denaturat ființa umană încă de la începutul creației.
Până nu ne vom însuși și nu vom trăi cu adevărat dragostea descrisă în capitolul 13, nu vom putea permite Duhului dragostei să manifeste în noi lucrările lui Dumnezeu. Unele versete din acest capitol sunt cu adevărat uimitoare și de neînțeles. Se poate să îți dai trupul să fie ars, să îți împarți toată averea pentru hrana săracilor, să cunoști tainele și știința, sa proorocești, și totuși, în ființa ta să nu ai dragoste? Din moment ce apostolul ne scrie aceste lucruri, înseamnă că acest lucru este real și suntem avertizați să ne cercetăm cu atenție izvorul scopurilor noastre, izvorul faptelor noastre. Însuși Cel care este dragoste are autoritatea și puterea de a pătrunde dincolo de ceea ce semenii noștri văd în noi. El cunoaște dacă sămânța caracterului Său este în noi. Dacă pierdem dragostea, atunci „arătarea Duhului‟ sau lucrarea Duhului pe care altădată o manifesta prin noi, poate fi ușor imitată și înlocuită de către un alt „domn‟. De aceea va spune Domnul Isus acea sentință aspră multor lucrători la sfârșitul vremurilor („Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ”Doamne, Doamne ” N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: ”Nicidată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți cari lucrați fărădelege.” Mt.7:21). Fărădelegea, păcatul, se realizează prin absența dragostei. Atunci când nu ai dragoste față de aproapele tău, vei putea să îl defaimi, să îi provoci suferință, să îl invidiezi, să manifești mândrie, fățărnicie, răutate, ură etc. Totuși, noi ne luptăm mereu cu firea noastră pământească și inevitabil, greșim împotriva aproapelui. Cum se manifestă sau dovedește atunci dragostea în noi? Prin puterea de a ne cere iertare și, implicit, puterea de a ierta. Din nou ne aflăm într-un cerc în care revenim în același punct. Fiindcă iertăm, și noi suntem, la rândul nostru, iertați.

După cum Legea a fost un îndrumător pentru poporul Israel până la Hristos ca să îi păstreze în cadrul sfințeniei, într-un mod asemănător, lucrarea Duhului Sfânt este pentru noi, creștinii, îndrumarea, mângâierea și păstrarea în cadrul sfințeniei, până va reveni Hristos. Însă dragostea va rămâne pentru veșnicie.

Alexandra Remetan

JERTFE... CU SARE

Pentru mulți cititori ai Bibliei, ritualul jertfelor din Vechiul Testament este unul ciudat, greu de înțeles și fără logică, fiindcă de multe ori căutăm să înțelegem tainele lui Dumnezeu cu înțelepciunea firească. Însă aceste lucruri trebuie judecate duhovnicește, de aceea trebuie să apelăm la Cel care cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, și nume la Duhul Sfânt. Ne vom opri de data aceasta la un aspect, un detaliu interesant referitor la jertfe: faptul că sacrificiile aduse pe altar trebuiau să fie presărate cu sare. Ce rost mai avea sarea peste jertfă dacă aceasta urma să fie arsă? Tot așa cum ne putem întreba ce rost avea ca fiecare din elementele jertfei să fie bine spălate cu apă mai înainte de a fi pus focul care să le mistuie... Totul pare prea cumplicat la prima vedere.

Noi știm că Legea, cu tot ce cuprinde ea, , nu înfățișarea adevărată a lucrurilor‟ (Evr. 10:1). Nimic nu este fără un rost și un înțeles, nimic nu este pură istorie sau ritualuri zadarnice. Noi știm că azi nu mai trebuie să aducem jertfe pe altar. Însă Noul Legământ a adus cu sine lucrările tainice ale lui Dumnezeu, lucrările Duhului pe care noi trebuie să dorim să le înțelegem. Fiindcă slava Dumnezeului nostru stă în ascunderea lucrurilor, iar slava noastră, ca fii de Împărat, stă în cercetarea lucrurilor (Prov.25:2). Unde sunt, dar, jertfele? S-au dus... Pentru că a fost adusă pe altarul acestei lumi o Jertfă fără cusur, o jertfă sărată cu sare și botezată cu foc. Iar acestă Jertfă se oglindește în fiecare dintre noi, fiindcă noi suntem oglindirea slavei Lui, după cum El, Isus Hristos, este oglindirea slavei lui Dumnezeu (Evr.1:3). Astfel ajungem la următorul cuvânt, care spune: „să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu‟ (Rom.12:1). Trupurile noastre să fie privite ca jertfele de odinioară de pe altar? Da, cu deosebirea că noi avem să fim jertfe vii. Sună paradoxal, însă aici este taina a cărei frumusețe merită să o înțelegem. Noi nu mai trăim pentru noi, ci pentru Hristos, fiindcă am fost îngropați împreună cu El, pentru a trăi o viață nouă. Mai mult de atât, Învățătorul nostru a spus: „voi sunteți sarea pământului‟(Mt.5:13). Așadar suntem jerfte vii, iar sarea nu lipstește din slujba acestei lucrări. Sarea nu este la întâmplare menționată nici în cărțile vechi testamentale, nici în învățătura Domnului Isus. Ea este definită ca fiind semnul legământului dintre Dumnezeu și poporul Său („Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu lași să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău‟ Lev.2:13). Sarea este opusul aluatului pe care evreii îl scoteau din casele lor pentru a se sfinți, este opusul degradării, a morții.

Dragi creștini, noi avem în noi un semn al legământului cu Dumnezeul nostru, prin care suntem înfiați, logodiți, puși deoparte pentru El și împărăția Sa. Suntem ambasadorii Lui pe pământ și facem această slujbă în fiecare moment. Deși nu este plăcut pentru firea pământească ce se luptă în noi, trebuie să ne aducem aminte de versetul care spune: „așa că nu puteți face tot ce voiți‟ (Gal.5:17). Dacă ne lăsăm călăuziți de Duhul, vom fi, pretutindeni și în orice împrejurare, semnul legământului Său, vom fi un semn între națiunile pământului, căci noi suntem poporul lui Dumnezeu. Însă avem datoria de a veghea, căci întocmai cum ne este înfățișată în pilde ațipirea sau lipsa untdelemnului, ne e adusă avertizarea că sarea își poate pierde gustul. Iar odată ce se întâmplă acest lucru, nu se va putea recăpăta puterea ei de a săra...

Alexandra Remetan

Istoria Bisericii Penticostale în România

Un emigrant român răspândește vestea bună
Trezirea evanghelică românească a început la sfârşitul secolului al XlX-lea, cu Mişcarea Baptistă, şi s-a dezvoltat în prima jumătatea a secolului XX. Mai mulți scriitori au sugerat că penticostalismul a ajuns în România din SUA, în jurul anului 1910 printr-un emigrant român, Pavel Budeanu, care a răspândit ideile penticostale printr-o revistă românească apărută în SUA. El a fost trimis în misiune în România, unde a oficiat primul botez penticostal în apă, în râul Mureş, aproape de Păuliş (sat din jud. Arad), în 16 Octombrie 1924, în mod clandestin.

Prima biserică penticostală în Păuliș, jud. Arad
Frații din Păuliș, care țineau legătura cu frații din America, au experimentat minunile lui Dumnezeu, însă doreau cu ardoare să fie botezați cu Duhul Sfânt, după cum știau că se întâmlpă cu frații de credință din America. Gheorghe Bradin, un pastor baptist care ținea legătura cu Pavel Budeanu, a hotărât să deschidă prima Biserică Penticostală din România, în Păuliş, la 10 Septembrie 1922. La sfârşitul anului, această biserică avea 30 de membri. Gheorghe Bradin cu soția lui, Persida, și rând pe rând, tot mai mulți frați, au fost botezaţi cu Duhul Sfânt.

Încep acuzațiile și persecuțiile
Acuzațiile față de noua biserică au început să apară de la preotul satului, ajungând ca Ministrul Cultelor să interzică „secta” penticostală în 1924. În 1925, Episcopul ortodox al Aradului a început un război împotriva penticostalilor, scriind diverse lucrări pentru a-i combate. Însă în 1926 existau deja 6 biserici penticostale în judeţul Arad: Păuliş, Cuvin, Arad (Micălaca), Măderat, Pâncota şi Şoimoş. Penticostalii au fost acuzați de fanatism şi că erau instrumente ale comuniştilor. Gheorghe Bradin din Păuliş şi Ilie Gavril din Şoimoş au fost arestaţi şi trimişi în faţa Curţii Marţiale din Sibiu şi de acolo la Timişoara, unde au fost eliberaţi pentru că nu era nici un motiv pentru ca să fie judecaţi. Pavel Budeanu a fost și el arestat, iar frații din Păuliș au formulat o petiție adresată Ministrului Cultelor, prin care se cerea recunoașterea Asociației Penticostale. În această petiție se folosește denumirea de „baptiști penticostali” și ea conține de fapt prima declarație de credință a fraților noștri. Raspunsul de refuz al Ministrului a fost publicat în ziare și răspândit în toată România, fiind primul document oficial tipărit despre penticostalii din România; spre uimirea tuturor, acest lucru a determinat pe mulți români să fie intereseați de doctrina penticostală, iar Gheorghe Bradin a primit scrisori și vizite din diferite părți ale țării.

Noi zone ale trezirii în România
Pe de altă parte, o mică mişcare penticostală săsească a luat fiinţă în jurul oraşului Mediaş, din Transilvania. Această trezire penticostală în mijlocul saşilor luterani din Transilvania a început în anul 1919, la Dârlos, prin intermediul unor săsoaice baptiste, care au fost influenţate de o penticostală venită din SUA. A mai existat, de asemenea, mişcarea penticostală din mijlocul maghiarilor. În anul 1997 Biserica Penticostală Maghiară din Timişoara şi-a celebrat cei 70 de ani de la înfiinţare (1927-1997). Au început să se oficieze adunări de evanghelizare în Bihor, Banat, Bucovina, astfel că Ministrul Cultelor a repetat interdicţia Penticostalismului prin decizia nr. 24536 din 1928. În toamna lui 1928, 50 de lideri penticostali s-au întâlnit în casa lui Gheorghe Bradin, în Păuliş, pentru a-şi organiza activitatea şi să redacteze „Principiile de Credinţă". S-au hotărât să publice revista penticostală "Vocea Adevărului" (devenită apoi Cuvântul Adevărului) şi o altă Declaraţie de credinţă. Organizaţia Penticostală a luat numele de Asociaţia religioasă „Biserica lui Dumnezeu Apostolică".

Din nou persecuții
Răspândirea mişcării penticostale în România a fost însoţită de botezuri cu Duhul Sfânt şi vindecări divine. Persecuţia a fost, însă, mai aspră în timpul dictaturii militare a generalului Ion Antonescu. Prin decretul nr. 9270/28 Decembrie 1942, mareşalul Antonescu a interzis toate asociaţiile religioase neoprotestante, din cauză că aceste „secte" erau susţinute din SUA şi Marea Britanie. Curţile Militare nu au pregetat să-i condamne pe neoprotestanţi. Închisorile pentru femei din Cernăuţi, Jilava, Mislea, şi cele pentru bărbaţi din Craiova, Alba-Iulia şi Timişoara au fost aglomerate cu neoprotestanţi.

Recunoașterea oficială a Cultului Penticostal, 1950
După multe încercări și ani grei, Cultul penticostal a primit o recunoaştere deplină, sub numele oficial de Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, pe 14 Noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203 semnat de preşedintele Parlamentului, Petru Groza. Cel mai greu deceniu a fost din anul 1955 şi până în anul 1964. Autorităţile s-au amestecat în oficierea actelor de închinare, au interzis botezul în apă pentru cei care nu erau născuţi din părinţi penticostali. Lista candidaţilor trebuia să fie aprobată de conducerea autorităţilor locale. Distribuirea Bibliilor şi a publicaţiilor religioase era, în parte, interzisă. Penticostalii nu puteau obţine servicii în administraţie, educaţie, mass-media etc. Ei erau suspectaţi ca fiind agenţi ai Occidentului. Restricții asemănătoare au existat apoi și în regimul comunist sub conducerea lui Nicolare Ceaușescu, prin agenții securității.

Libertatea de după Revoluția din 1989
După revoluţia din 1989, bisericile penticostale şi slujitorii lor au putut să lucreze în deplină libertate. Păstorii nu au mai fost controlaţi de autorităţile statului. Revistele şi cărţile penticostale nu au mai fost supuse cenzurii comuniste. Predicarea Evangheliei s-a putut face la scară largă. Bibliile şi literatura evanghelică au putut fi importate, tipărite, distribuite şi noi biserici au fost înfiinţate în deplină libertate. Penticostalismul a continuat să fie o religie, recunoscută oficial de Statul Român, pe lângă alte 14 denominaţiuni. În Februarie 1992, la recensământul de la acea dată, au fost înregistraţi 219.151 penticostali. În Octombrie 2022 se împlinesc 100 de ani de existenţă a Bisericii Penticostale din România.

Biserica Penticostală în Maramureș și Baia Mare
În Maramureş, credinţa penticostală a fost răspândită înainte de 1930 de un emigrant întors din Argentina, în Sighetu-Marmaţiei, capitala provinciei, unde o biserică adventistă s-a convertit la penticostalism. În 1936 a fost înfiinţată Biserica Penticostală din Răzoare. În Baia Mare, între anii 1960 – 1970, nu exista o comunitate de frați organizată, care în baza unei autorizații să poată funcționa într-un local având ca destinație Biserica Penticostală, astfel credincioșii se adunau la caselel lor sau în cartierul Ferneziu, unde exista o biserică autorizată. După mai multe încercări, frații au ajuns în posesia imobilului de pe strada Țibleșului nr.16, însă spațiul era mic și condițiile grele. După îndelungi lupte, cereri și autorizații, clădirea actuală a bisericii Penticostale Maranata a fost finalizată la 3 iunie 1984.
Apoi, în anul 1991, pe strada Oituz din Baia Mare, se puneau bazele costrucției a ceea ce avea să devină cea mai mare Biserică Penticostală din județ: „Muntele Sionului”. În primăvara anului 1991, Biserica Penticostală a primit 1370 mp și dreptul de a construi un lăcaș de cult pe acest teren. Astfel, la data de 18 iulie 1991 au demarat lucrările de organizare a șantierului în vederea construirii noii biserici. După finalizarea construirii Bisericii a avut loc consacrarea acestui lăcaș la data de 11 februarie 1996, eveniment la care au participat peste 4.000 de persoane. Din partea Conducerii Cultului Penticostal a participat fratele pastor Ioan Gurău, secretar general al Cultului Penticostal din România, iar din partea Conducerii Comunității Regionale a Maramureșului și Sătmarului a fost fratele pastor Victor Opriș. Serviciul divin de consacrare a fost condus de frații pastori Ghiță Moiş şi Grigore Todoran. De asemenea, din partea Primăriei și a Prefecturii au participat mai multe persoane, în numele cărora d-l senator Teodor Ardelean a rostit un cuvânt de apreciere pentru credincioșii penticostali din Baia Mare. Au fost prezenți frați și surori din străinătate, în numele cărora a luat cuvântul Consulul Ambasadei SUA, d-l Natanael Blue. Și în prezent, Biserica Penticostală Muntele Sionului, coordonată de către pastorul Nelu Filip, este cea mai mare biserică penticostală județul Maramureș, având aproximativ 1300 membri adulți.
În acest an se celebrează 100 de ani de existență a Bisericii Penticostale în România. De asemenea, în 4-7 august, în Baia Mare se celebrează semicentenarul de la înființarea Bisericii Penticostale din Baia Mare.

Alexandra Remetan

A fi, sau a nu fi SCRIS ÎN CARTE...

Tot ceea ce facem în viață, toată străduința, efortul, sacrificiile pe care le depunem sunt zadarnice dacă finalul drumului nostru este pierzarea, osânda veșnică. Este greu pentru gândirea noastră limitată să perceapă acest adevăr, fiindcă nu putem să facem abstracție de ceea ce înseamnă TIMP. De aceea, încă de la propovăduirea lui Ioan Botezătorul, mesajul despre Împărăția cerurilor a scos în evidență sfârșitul veacului, acel moment în care se trage linia pentru un calcul complicat. Fie în slavă și viață, fie în moarte și în chin. Fără cale de mijloc! Și totuși, ce face diferența între cele două destinații? Se va pune oare în discuție balanța, printr-un proces minuțios de cântărire a faptelor noastre? Eu cred că este ceva mai adânc în înțelesul acestei judecăți finale, iar Scriptura ne dă un indiciu important care are continuitate în multe pasaje biblice, și anume harul de a avea numele scris într-o Carte: Cartea vieții. Căci la finalul cărții Apocalipsa este scris: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc.20:15). Această carte este numită și „cartea vieții Mielului”.

A fi scris, a avea un nume scris sau o hotărâre scrisă era un fapt important din cele mai vechi timpuri, în orice domeniu. Iar lucrarea lui Dumnezeu nu face excepție. Dacă privim în Vechiul Legământ, vom observa un detaliu aparent ritualic, însa care are o legătură extraordinară, în înțelesul adânc, cu veșnicia. Știm cu toții că cei 12 fii ai lui Iacov au reprezentat sămânța aleasă, care avea să moștenească făgăduința binecuvântării oferite de către Dumnezeu unei categorii speciale de oameni deosebiți de ceilalți: poporul Israel. Marele Preot Aaron trebuia să poarte, pe pieptul său, un pieptar țesut cu măiestrie, în care erau prinse 12 pietre prețioase. Fiecare piatră reprezenta specific una din seminții și era inscripționată cu numele patriarhului respectiv. Biblia ne spune că atunci când Aaron intra în Sfântul Locaș „purta, pe inima lui, numele fiillor lui Israel, săpate pe pieptarul judecății, ca să păstreze întotdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului.” (Ex.28:29). Această aducere aminte lui Dumnezeu nu înseamnă, după cum gândim în termenii noștri, că El ar uita de poporul Său și ar avea nevoie să i se aducă aminte. Nu la întâmplare este numit pieptarul judecății. Pe de o parte, se numea astfel din pricina celor două pietre ascunse în interiorul pieptarului (Urim și Tumim), pe care le folosea Marele Preot când voia să afle răspunsul pe care îl hotăra Dumnezeu în dreptul unor cauze. Însă lucrarea judecății care are un înțeles mai profund: se referă la mijlocirea celui care aduce jertfa ispășirii pentru iertarea, curățirea și sfințirea poporului lui Dumnezeu. Marele preot intra în prezența lui Dumnezeu cu sângele jertfei, cu fumul de tămâie, purtând în fața Ochilor Celui Atotputernic numele celor scriși pe pieptul său, mijlocind astfel pentru ca aceștia să rămână în grația și sub autoritatea lui Dumnezeu.

Peste mii de ani avea să vină adevăratul Mare Preot, singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Isus Hristos. De aceea apostolul Pavel Îl prezintă pe Domnul Isus evreilor ca fiind un Mare Preot „care poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evr.7:25). El s-a adus pe Sine ca jertfă și astfel poate să facă pururi în mod desăvârșit această mijlocire. După cum marele preot avea numele scrise pe inima lui, acest Mare Preot desăvârșit poartă săpate în inima Lui toate acele nume răscumpărate, pecetluite pentru viața veșnică. De fapt, aceasta este explicația prin care noi avem azi intrare slobodă înaintea Tatălui, fiindcă suntem purtați pe acest „pieptar al judecății”, iar judecata, „pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El” (Isa.53:5). De aceea înțelegem de ce este folosită în Apocalipsa și denumirea de „Cartea vieții Mielului”, fiindcă Mielul Isus Hristos a luat din viața Sa pentru a ne-o oferi nouă; suntem scriși cu Însuși sângele Său, iar El are dreptul să ne reprezinte înaintea Tatălui, după cum găsim scris în cele mai profunde cuvinte: „Eu în ei, și Tu în Mine” (In.17:23).

O lucrare minunată...față de care pălesc toate faptele noastre. Un preț nespus de mare care s-a plătit, fapt pentru care, în afara timpului nostru, El știe încă de la întemeierea lumii care sunt numele care sunt scrise în Cartea Vieții. Însă noi suntem cei care putem face ca numele nostre să fie șterse dacă nu rămânem în El, iar El nu mai este găsit în noi. Aici este lupta noastră, aici este răbdarea și maturitatea credinței pe care am mărturisit-o. Iar dacă rămânem până la sfârșit statornici, vom primi piatra albă pe care va fi scris un nume nou, oferit celor moștenitori (Apoc.2:17).

Alexandra Remetan

Călătoria prin pustiu - Toți botezați în nor și în mare…

Dragi cititori, în seria de articole pe care am început să o parcurgem, pe tema „Călătoria prin pustiu‟, am avut ocazia să poposim puțin pe paginile Vechiului Testament pentru a înțelege mai adânc însemnătatea unor elemente care ne privesc și pe noi, creștinii de azi. Călătoria poporului Israel în pustiu este oglinda în care ne putem privi pe noi înșine, este traseul evoluției sau involuției spirituale pe care îl urmăm fiecare dintre noi.

Apostolul Pavel aduce lumină asupra unui detaliu deosebit în Epistola sa către biserica din Corint, referitor la acești călători spre țara eliberării („toți au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise…‟ 1Cor.10:2). Și fiindcă orice verset trebuie analizat în contextul în care este așezat, vom observa că apostolul vorbește despre lupta și alergarea creștinului pe parcursul călătoriei către cer. Apostolul precizează că el însuși se purta aspru cu trupul său din punct de vedere a firii pământești, pentru a nu fi lepădat când va fi sfârșit alergarea. Imediat adduce în discuție, în capitlul 10, despre eșecul și pierderea multor suflete care nu au ajuns la destinație în țara Canaan. Însă accentul este pus pe faptul că „părinții noștri TOȚI au fost sub nor, TOȚI au trecut prin mare, TOȚI au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise, TOȚI au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și TOȚI au băut aceeași băutură duhovnicească… (vers. 1-3)‟. Toate aceste elemente: norul, marea, botezul, hrana și apa, sunt umbra unor lucruri viitoare pe care noi, dragi creștini, le trăim în această vreme de har. Ei au primit „în parte‟ bogățiile bunătății lui Dumnezeu, pentru că Legea a fost data prin Moise, însă harul și adevărul au venit prin Isus Hristos (In.1:17).

Trecerea prin mare a fost mult mai mult decât un miracol sau o poveste istorică pe care oamenii o cunosc. Actul de a trece prin apă, pe o cale neumblată, pe baza credinței, este simbolul botezului pe care noi, începând de la Ioan , îl practicăm. Este imaginea separării de lume, este un act pur de credință, de predare a vieții în Mâna Lui Dumnezeu. Al doilea element, botezul în nor, se identifică cu prezența Duhului Sfânt peste cugetul și inima credinciosului. Norul prezenței lui Dumnezeu era peste ei pe tot parcursul călătoriei, astfel încât ei erau conștieți de prezența Domnului cu ei și luau hotărâri numai la porunca și mișcarea norului prezenței divine. În toate aceste mari lucrări au fost conduși de Moise. Să ne amintim marea promisiune pe care însuși Moise a rostit-o („Domnul Dumnezeul tău îți va ridica diin mijlocul tău…un prooroc ca mine: să ascultați de el!‟ Deut.18:15). Acesta este Isus Hristos! Noi nu în numele lui Moise, ci în numele Lui Hristos avem parte de botezul în apă și de botezul în Duh. Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, însă ziditorul acestei case, care suntem noi, este Hristos („Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăși…Moise a fost credincios ca slugă…dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem noi… Evr.3:3-6). Ei au mâncat mana, pâinea care se cobora din cer, însă noi am primit adevărata hrană care ne dă viață. Ei au băut apă din stâncă, iar noi primim apa vie din Hristos care se preface în noi în izvoare.

Este însă apoi momentul acela de tăcere pe care îl simțim în scrierea lui Pavel. Acel „totuși‟…care ne provoacă și nouă o înfiorare: „Totuși, cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustiu. Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde…‟ 1Cor.10:5,6). Pustiul este simbolul păcatului, întunericului, a lipsei prezenței lui Dumnezeu. În pustiu era trimis țapul lui Azazel după ce se rosteau păcatele peste capul lui. De aceea, pieirea lor în pustiu ne atrage semnalul de alarmă asupra riscului de a fi lepădați la sfârșitul alergării, după cum se temea și apostolul. Iar pentru a nu ajunge să fim lepădați, noi, toți cei care am fost toți botezați în apă și Duh pentru Hristos, noi, toți cei care am mâncat și am băut aceeași mâncare și băutură duhovnicească, să luăm pildă să nu cădem în pustiu…

Alexandra Remetan

Călătoria prin pustiu - Jertfe mistuite de foc

Dragi cititori, am început o călătorie în timp alături de poporul Israel, exod înregistrat acum aproximativ 3500 ani din Egipt înspre Canaan, traversând Peninsula Sinai. Am înțeles cum Domnul i-a călăuzit în mod supranatural printr-un nor în timpul zile și printr-un stâlp de foc noaptea și cum acest popor a fost gata de plecare la semnalul dat de Însuși Dumnezeu. Am fost martori, prin credință, la exodul acestui popor ales din cuptorul de fier al Egiptului, înțelegând sărbătoarea Paștelui, a eliberării.

Vom analiza, de data acesta, necesitatea jertfelor, a sacrificiilor pe altar. Când au ajuns la Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moise legi detaliate cu privire la constructia și transportul unui tabernacol (cort special pentru slujba preoților) și cu privire la jertfele cerute. Animalele trebuiau sacrificate în afara cortului și apoi, după reguli bine stabilite, erau puse pe altarul de aramă din fața cortului, unde aveau să fie arse. Există multe detalii cu referire la sacrificarea animalului pentru jertfă: trebuia să fie fără cusur/boală/handicap, anumite părți din interior trebuiau aruncate în cazul unor jertfe și nu aveau voie să fie pe altar, animalului nu trebuia să i se rupă vreun os, uneori trebuiau spălate anumite părți etc. Totuși, niciun detaliu nu este la întâmplare și toate elementele cu care avem de-a face în acest context au o semnificație și o continuitate pe tot parcursul Scripturii. Chiar dacă noi slujim noului Legământ, aceste pasaje ale Vechiului Testament ne sunt de mare folos pentru cunoașterea mai adâncă a lui Dumnezeu și pentru înțelegere planului Său de mântuire a omului.

Încă din vechime, înainte de darea Legii, oamenii lui Dumnezeu au zidit altare de piatră pe care au adus jertfe (găsim scris despre jertfele lui Cain și Abel, jertfa de după potop a lui Noe, altarele ridicate de către Avraam, Isaac, Iacov). Majoritatea acestor jertfe au implicat varsare de sânge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înțeleaga marea jertfă a Domnului Isus. Jerftele erau de mai multe feluri:

-jertfa de mulțumire (Lev.3:1-17) care era de fapt un animal jertfit de bună voie, o masă ceremonială în care mâncarea era împărțită cu preoții și cu alte persoane, cu scopul laudei și mulțumirii la adresa lui Dumnezeu.
-jertfa de mâncare (Lev.2:1-10), și anume făină cu untdelemn sau turte copate, din care o parte se ardea în foc împreună cu tămâie. Acestea simbolizau dăruirea a ceea ce era mai bun din rodul binecuvântării.
-jertfa pentru ispășire (Lev. 4, 5), care se practica pentru ispășirea unui rău, unui păcat săvârșit.
-jertfa pentru vină (Lev.5:14-19), pentru greșeli neintenționate.
-arderea de tot (Lev.1:1-17) presupunea arderea completă a unui animal de parte bărbătească. Acesta era mai întâi înjunghiat, iar sângele era stropit pe altar, arderea completă a sa simbolizând curățirea completă de vinovăție.

Practic evreii au fost învățați că pentru orice abatere și orice păcat era necesar ca o viață să fie curmată pe altar, pentru ca ei să înțeleagă gravitatea păcatului. Dar să ne oprim puțin la simbolistica focului. De ce era nevoie de ardere, de prezența focului? Peste tot în Scriptură, focul simbolizează judecata lui Dumnezeu. În Apocalipsa, Ioan vede pe Domnul Isus având ochii „ca para focului‟ (Apoc.1:14), deoarece El vine ca judecător la sfârșitul vremurilor. În alte pasaje citim despre focul iadului/ghenei, focul din ziua de judecată „care va dovedi cum este lucrarea fiecăruia‟ (1Cor.3:13). Deci focul lămurește, deosebește, judecă. Așadar focul, consumând jertfa respectivă de pe altar, de fapt judeca păcatul ce era pus peste acel animal. Toate aceste jertfe prevesteau Jertfa cea mare a Domnului Isus Hristos, care a făcut ispășire pentru întreaga omenire și a adus totodată sfârșitul legii, a ritualului jertfelor (El „n-are nevoie, ca ceilalți mari preoți, să aducă jertfe în fiecare zi,întâi pentru păcatele sale, și apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuși‟ (Evr.7:27).

Alexandra Remetan

Călătoria prin pustiu - Paștele, Sărbătoarea eliberării

În articolul trecut am început să călătorim în timp, alături de poporul ales al Domnului, pe drumul spre țara Canaan. Această călătorie nu este doar interesantă, ci are o importanță mare pentru ca noi, creștinii, să înțelegem cât de adânci, de înțelepte sunt planurile lui Dumnezeu și modul Lui de a modela caracterul uman.

Dumnezeu ar fi putut să elibereze poporul Israel din Egipt în orice moment, prin orice metodă supranaturală. Însă El acționează întotdeauna prin dreptate, judecată și milă. Faraon și egiptenii au avut parte de o serie de urgii, fiind de fiecare dată avertizați. Chiar prin aceste intervenții, Dumnezeu a avut ca și scop să se facă descoperit acestui neam și celorlalte popoare care slujeau idolilor („Îmi voi înmulți semnele și minunile în țara Egiptului” Ex.7:3). Cea din urmă urgie a fost pedepsirea egiptenilor prin moartea întâilor născuți din fiecare familie. Poporul Israel avea să fie păzit, însă numai prin împlinirea și ascultarea unor cerințe. Fiecare familie avea să cumpere un miel sau un ied în ziua 10 a lunii Nissan. Acesta avea să fie sacrificat în seara zilei de 14, iar cu sângele lui să fie unse cele 3 elemente ale ușii (stâlpii și pragul de sus). Anumite detalii care par mai ciudate, au totuși o semnificație profetică: mielului nu trebuia să i se frângă niciun os, trebuia fript, carnea sa nu trebuia să fie scoasă afară din casă, trebuia mâncat cu azime (pâine fără aluat) și verdețuri amare, nu era voie să rămână ceva din el pentru a doua zi. Evreii trebuiau să consume Paștele în grabă, încălțați și pregătiți de plecare, cu toiagul în mână. În limba engleză, termenul folosit pentru Paște este Passover (pass-a trece, over-peste), având semnificația ușor de înțeles a faptului că Îngerul trimis în Egipt pentru această urgie, avea să treacă peste casele evreilor, aceștia fiind protejați, scutiți de pedeapsă. Însă acest lucru nu se putea face fără un înlocuitor, fără o jertfă, care era tocmai mielul sacrificat („Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, și va vedea sângele pe pragul de sus și pe cei doi stâlpi ai ușii, Domnul va trece pe lângă ușă și nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească” Ex.12:23). Această eliberare supranaturală trebuia să rămână întipărită în inimile fiecărei generații, astfel că Domnul le dă israeliților o lege pentru răscumpărarea fiecărui întâi născut: „să închini Domnului pe orice întâi născut...să răscumperi pe orice întâi născut de parte bărbătească. Și când te va întreba fiul tău într-o zi: „Ce înseamnă lucrul acesta?” să-i răspunzi: „Prin Mâna Lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei și...Domnul a omorât pe toți întâii născuți din țara Egiptului...Iată de ce răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii mei.” Ex.13:12-15).

Cu toții cunoaștem faptul că mielul sacrificat pentru Paște este imaginea jertfei Domnului Isus Hristos. Ioan a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In.1:29). Apostolul Petru ne scrie că am fost răscumpărați „cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1Pet.1:19). Apostolul Pavel scrie: „Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit!” (1Cor.5:7). După cum mielul trebuia să fie fără vreun cusur trupesc, Hristos avea să fie Mielul fără păcat. Faptul că mielului sacrificat nu trebuia să i se frângă vreun os, are o legătură peste milenii; când Hristos era pe cruce, ostașii romani nu i-au frânt fluierele picioarelor, cum procedau cu ceilalți crucificați. După cum mielul trebuia mâncat cu azime fără aluat, tot astfel, creștinii trebuie să trăiască viața nouă lepădând aluatul firii păcătoase. După cum sângele era un semn pentru ocrotirea si protecția evreilor, tot astfel și noi avem legământul prin sângele lui Isus Hristos. Și după cum evreii au fost îmbrăcați, gata de plecare când au mâncat Paștele, tot astfel creștinul trebuie să fie mereu gata pentru eliberarea din acest trup muritor, spre noua locuință din Împărăția făgăduită.

Nici un detaliu, niciun element al Scripturii nu este la întâmplare, ci totul se leagă în semnificație și este cuprins într-un plan măreț, mai presus de înțelegerea noastră. Ce poate fi mai minunat decât să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să Îl putem numi Tatăl nostru?

Alexandra Remeţan

Călătoria prin pustiu - Gata mereu de plecare

Călătoria poporului Israel prin pustiu a început după noaptea serbării Paștelor, în 15 Nissan, când Egiptul a fost lovit cu cea de-a zecea urgie. Dumnezeu a îngăduit ca acest exod să fie un moment glorios după repetatele piedici puse de Faraon, tocmai pentru ca Israel, și chiar egiptenii, să vadă puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea judecății Sale („Eu voi împietri inima lui Faraon și Îmi voi înmulți semnele și minunile în țara Egiptului‟ Ex.7:3).

Moise avea 80 de ani când a pornit în călătoria spre Țara promisă, Canaan, în fruntea unui popor de peste 600.000 de oameni. Un om blând, pregătit și ales pentru această mare lucrare, Moise a avut de suferit încăpățânarea și neascultarea acestui popor în nenumărate rânduri. Momentul de răscruce a fost atunci când, după aproximativ un an de la iesirea din Egipt, au ajuns la Cades și au trimis iscoade în Canaan. Israeliții s-au speriat de popoarele care locuiau în Canaan și au început să cârtească, astfel că au atras mânia Domnului asupra lor. Sentința a fost aspră: „toți cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustie, și totuși M-au ispitit de zece ori acum și n-au ascultat glasul Meu, toți aceia nu vor vedea țara...pe copilașii voștri însă îi voi face să intre în ea...După cum în 40 de zile ați iscodit țara, tot așa, 40 de ani veți purta pedeapsa fărădelegilor voastre...(Num.14:22-34). Astfel, poporul Israel a ocolit drumul prin pustia Sinai timp de 40 de ani, având parte de timp suficient pentru a înțelege și a cunoaște puterea lui Dumnezeu, sfințenia și dreptatea Sa.

Dorim însă să analizăm câteva aspecte din această călătorie pe care un popor atât de numeros a parcurs-o. Detaliile pe care ni le oferă cărțile Vechiului Testament sunt din prima parte a călătoriei lor, însă cunoaștem suficiente lucruri ca să luăm învățătură. Și noi, creștinii noului legământ, avem de parcurs o călătorie prin pustiul acestei lumi, înspre o țintă mult mai măreață și nobilă: Canaanul ceresc, Împărăția lui Hristos. Am numit acest text „Gata mereu de plecare‟, pentru că am surprins un detaliu minunat în ce privește pribegia israeliților cu tabăra lor de corturi. Când era întins Cortul Întâlnirii, unde era Chivotul și unde cobora slava Domnului, este scris că un nor acoperea acel locaș, fiind vizibil din toată tabăra. Noaptea, în loc de nor era „ca înfățișarea unui foc”. „Copiii lui Israel tăbărau atâta vreme cât rămânea norul deasupra cortului. Când norul rămânea mai multă vreme...ascultau de porunca Domnului și nu porneau...Dacă se oprea de seara până dimineața...dacă norul se ridica după o zi și o noapte...două zile sau o lună, sau un an...ascultau de porunca Domnului” (Num.9:15-23). Să ne imaginăm puțin această situație. Fiecare familie avea un cort din piele, din țesături groase, aveau copii, animale, vase și alte lucruri. Desfășurau toate lucrurile și se așezau în locul hotărât de Domnul, pentru perioada hotărâtă de Domnul. Însă această perioadă, mai scurtă sau mai lungă, era imprevizibilă și porunca de a porni din nou la drum putea să răsune în orice clipă. Astfel, ei, cu supunere, porneau mai departe încrezându-se în Domnul. Tocmai de aceea, pentru ei niciun loc în care se opreau să poposească, nu era un loc permanent, un loc de care să își lege inima. Ci inima lor era îndreptată mereu spre țintă, spre locul unde aveau să se așeze în liniște și de care să se bucure.

Aceasta este și situația noastră în călătoria pe care o parcurgem pe acest pământ. Dumnezeu ne-a învățat, prin apostolii care au pus temelia Bisericii, că ținta noastră este Împărăția lui Hristos. Apostolul Pavel ne scrie despre cei care au murit în credință, că nu au căpătat lucrurile făgăduite, ci „doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ....ei doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (Evr.11:13). Noi astăzi nu privim la norul care stă deasupra locului de închinare, ca să știm când a sosit vremea să plecăm. Norul este înăuntrul nostru, iar când Hristos ne va atrage la El prin Duhul Său, vom pleca. Poate va fi peste o zi, poate peste o lună sau un an, însă noi trebuie să veghem pentru a fi gata!

Alexandra Remeţan

Editorial - Gata de luptă!

În aceste zile de început de an, tot mai mult auzim vești despre un posibil război. Mulți intră în frământare și îngrijorare pentru siguranța lor și a familiei, mai ales dacă locuiesc aproape de zona de conflict.

Și totuși, este un război care se duce de mii de ani pe acest pământ, un război neîncheiat încă, în care fiecare creștin are de luptat. De acest război uităm adesea, așa cum unii soldați pe câmpul de luptă se trag deoparte sau se camuflează, nădăjduind că nu vor fi tocmai ei ținta inamicului. Însă mai devreme sau mai târziu, în repetate rânduri, fiecare dintre noi avem de luptat cu inamicul nostru, șarpele cel vechi, Diavolul, care a declarat război față de sămânța femeii în grădina Eden. Aceasta este lupta pentru care noi trebuie să ne pregătim, fiindcă nu este în joc viața trupului nostru, ci viața veșnică a fiecăruia dintre noi.

Dar ce face un soldat când este pe câmpul de luptă și de ce depinde câștigarea luptei? Cei care au fost implicați în armată știu că sunt câteva regului foarte importante care trebuie respectate:

-supunerea față de comandant. Din punct de vedere spiritual, cel care ne învață și are autoritate deplină asupra noastră este Dumnezeu. Câtă vreme suntem parte din Trupul lui Hristos, Biserica, noi trebuie să ascultăm și să împlinim voia Lui. Regulamentul nostru este Scriptura, numită uneori „îndreptar‟. Atunci când păcătuim cu voia, practic ieșim de sub autoritatea Lui și luăm parte la lucrarea întunericului sau „dezertăm‟ în armata inamică.

-disciplina.Fără o disciplină strictă, niciun soldat nu poate să fie un bun luptător. Tot așa, un creștin are nevoie de o viață disciplinată pentru a se menține în voia plăcută a Tatălui. Lipsa citirii Scripturii, lenevia spirituală, lipsa rugăciunii și a rodirii duhovnicești, aduc, mai devreme sau mai târziu, faliment și cădere.

-purtarea echipamentului de luptă. .Ce ar face un soldat pe câmpul de luptă fără să aibă echipament de protecție? Fie că este vorba de a avea o poziție ofensivă sau defensivă, nu poți lupta fără arme și echipament de protecție. De aceea, apostolul Pavel are în vedere lupta spirituală a creștinului și, în Efeseni 6:11-17, descrie așa-numita „armură ‟ necesară pentru a „ține piept uneltirilor diavolului‟. El precizează mai întâi acele ierarhii ale lumii întunericului, după puterea spirituală a fiecăreia: „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești‟. Apoi, menționează „ziua cea rea‟ ca fiind ziua atacului din partea celui rău, moment imprevizibil, neașteptat de către credincios. Tocmai de aceea, creștinul trebuie să aibă armura mereu ca să se poată împotrivi și să aibă biruință.

Elementele de apărare sunt cele legate de trupul soldatului (platoșa, cingătoarea de la mijloc, coiful, încălțăminea), iar cele de atac și contracarare a loviturilor sunt sabia și platoșa. În sens spiritual, apostolul ne scrie să avem pe cap coiful mântuirii care ne va proteja de lupta la nivelul minții. Noi purtăm pe cap ungerea sfântă, pecetluirea făcută de Tatăl, prin care avem nădejdea mântuirii. Platoșa neprihănirii și mijlocul încins cu adevărul ne vor proteja inima si sufletul de săgețile arzătoare, de păcat și mușcătura veninoasă a șarpelui cel vechi. Domnul a mustrat în vechime poporul Israel pentru că ei chemau numele Domnului, „dar nu în adevăr, nici cu neprihănire‟ (Isa.48:1). Aceste două elemente sunt strâns legate de centrul ființei umane, de inima din care ies apoi toate celelalte lucruri. În ce privește încălțămintea, fiecare pas pe care un soldat îl face în luptă, îl face cu un scop mai presus de orice. Mai exact, mișcarea și străduința sa, sunt în numele țării pentru care luptă. Tot așa, creștinul trăiește și lucrează pentru scopul Evangheliei.

Armele de lovire sunt sabia și scutul, definite ca fiind Cuvântul Scripturii (sabia Duhului) și puterea credinței, așa cum a procedat Domnul Isus în confruntarea directă cu Satan. Orice soldat se bazează că scutul îl va proteja. Tot așa, noi facem acest lucru bazați pe credința în protecția Domnului.

-unitatea cu ceilalți soldați. În orice război, biruința unei armate este legată de unitatea soldaților. Dacă fiecare ar lupta doar pentru el și apoi s-ar retrage, nu ar exista biruință. Ci fiecare sare în ajutorul celui ce este copleșit de inamic, iar cel ajutat devine apoi un sprijin pentru camarazii săi în alte circumstanțe.

Uneori, în luptele pe care le ducem personal împotriva întunericului, avem nevoie de intervenția și ajutorul altor „soldați‟. Dumnezeu a rânduit astfel necesitatea unității în Biserică, iar apostolul Pavel în Epistolele sale insistă mult asupra relațiilor frățești bazate pe dragostea jertfitoare, prin purtatea poverilor altora.

-niciun ostaș nu se încurcă cu treburile vieții. Acesta este unul din sfaturile date de Apostolul Pavel lui Timotei. Apostolul a vrut să exprime importanța detașării, din punct de vedere spiritual, de orice lucru pământesc ce ne poate despărți sau îndepărta de Dumnezeu. Asta înseamnă predarea totală a inimii noastre lui Dumnezeu și a-L pune mai presus de tot ce înseamnă viața noastră pământească.

Cuvintele Apostolului Petru din versetul următor trebuie să fie nedespărțite de inima noastră: „Fiți treji și vegheați Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.‟ (1Pet.5:8)

Alexandra Remeţan

Editorial - Tu ce zidești pe temelie?

Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de învățătură și profunzime, exprimă adevăruri necesare vieții creștine, dar și taine pe care cititorii dornici pot să le descopere. Pe parcursul unei astfel de epistole, cititorul trebuie să încerce să se identifice pe cât posibil cu autorul, pentru a-i înțelege sentimentele de bucurie, mâhnire, dezamăgire sau uimire. Pentru aceasta, trebuie ca epistola să fie citită cap-coadă. Astfel, vom observa că autorul începe să abordeze un subiect pe care îl dezbate mai apoi din diferite perspective, pentru a se face înțeles, și abia apoi se trece la alte subiecte.

În acest fel putem descoperi învățătura despre faptele și slujirea credinciosului în cadrul Bisericii lui Hristos (denumită uneori și Templu, cu sens duhovnicesc). Începem să citim întâia Epistolă către Corinteni și încercăm să ignorăm titlurile (care au fost ulterior adăugate orientativ). Observăm că apostolul este îngrijorat de faptul că acei creștini din Corint își orientau slujirea și lucrarea în Biserică, având fiecare ca și reper pe unul dintre apostoli (cel care i-a botezat sau i-a învățat). Ar fi, în termenii noștri, ideea de apostol „favorit”, însă ceva mai mult de atât. Apostolul Pavel menționează: „fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel!”, eu al lui Apolo! Și eu, al lui Chifa! Și eu, al lui Hristos! (1Cor.1:12). Urmează apoi o mustrare a acestui fel de gândire, Pavel explicând că fiecare din apostolii care propovăduiesc Evanghelia, sunt inspirați de înțelepciunea de sus, astfel că ei înșiși sunt doar slujitori ai lui Dumnezeu, fiecare după puterea pe care a primit-o. Ceea ce este impresionant în acest pasaj despre slujire, care cuprinde primele 4 capitole din această epistolă, este faptul că atinge un punct important pentru noi, toți.

El numește Biserica lui Hristos ca fiind ogorul, clădirea lui Dumnezeu. În această clădire, Pavel spune: „eu, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clădește deasupra. Dar fiecare să ia seama cum clădește deasupra...” 1Cor.3:10). Care este clădirea lui Dumnezeu? Versetul 16 precizează că noi toți suntem, de fapt, Templul lui Dumnezeu: „Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu...?”. Acest verset poate fi interpretat și în sensul în care fiecare credincios este un Templu al Domnului locuit de Duhul Său. Însă, dacă ne concentrăm cu atenție la context, putem înțelege următorul lucru: noi toți formăm Templul, clădirea lui Dumnezeu. În această clădire, apostolul a pus temelia, care este Hristos. Noi, toți ceilalți, suntem împreună lucrători și fiecare din noi clădim ceva deasupra acestei temelii. Exact ca în construcția pământească a unei case, fundația este turnată, iar meșterii așază cărămidă peste cărămidă pentru a forma zidurile. Aici intervine rolul nostru, bine exprimat în versetul 12: „dacă clădește cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față...căci se va descoperi în foc”. În funcție de chemare, de puterea primită, fiecare facem o lucrare în Trupul lui Hristos. Asemenea elementelor cu care se construiește o clădire, și aici ne sunt enumerate „cărămizi” de aur, argint, din pietre de preț, care nu pot fi distruse de foc; sau, pe de altă parte, cele din lemn, fân, trestie, care nu rezistă în fața flăcărilor și sunt mistuite. Ce vrea să ne spună apostolul aici? Dacă tu faci o lucrare, o slujbă în trupul lui Hristos, pentru slava și zidirea Casei Lui, fă-o cu mare atenție, astfel încât ceea ce tu zidești să rămână în picioare. Fă lucrarea cu dăruire, curăție de inimă, pregătire, responsabilitate, smerenie, sacrificiu și ea va fi aur, argint, piatră de preț care va zidi cu adevărat. Ce se întâmplă însă cu acele „cărămizi” din lemn, fân sau trestie? Acestea se fac ușor, se clădesc ușor, fără efort. Au același volum, însă nu au aceeași greutate, astfel că se identifică prin acea slujire de formă, fără sacrificii, fără pregătire, fără sfințire, cu scopuri ascunse, firești, care în loc să zidească și să susțină greutatea Bisericii, se dovedesc a o dărâma.

Imaginează-ți acum o clădire finalizată, clădită din cărămizi diverse, închegată. Proba focului despre care scrie versetul 13 va face ca acele cărămizi din lemn, fân, trestie, să dispară și să fie mistuite de foc. În locul lor rămân goluri, iar acele goluri sunt un pericol care pot determina clădirea să se dărâme. Așadar, tu, prin lucrarea pe care o faci în Trupul lui Hristos, în dreptul fraților tăi de credință, poți să nimicești, să dărâmi, să afectezi astfel întreaga lucrare a lui Hristos, care își pregătește Biserica pe tot pământul. În versetul 17 scrie: „dacă nimicește cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu”. A fi mântuit, dar ca prin foc, este urmarea unei astfel de zidiri nestatornice, pe care o va judeca Dumnezeu la vremea hotărâtă.

Alexandra Remeţan

Editorial - Un bilanț complicat...

Iată-ne ajunși la final de an. Mulți ar fi dorit să ajungă luna decembrie a anului 2021, însă nu au parte de aceste clipe. Poate suntem obosiți, poate îngrijorați, dar iată că pășim în ultima lună din acest an. Și vem cel puţin acest lucru în comun- faptul că ne facem cu toții un bilanț, meditând la timpul care s-a scurs.

Să ne imaginăm că am ajuns la o poartă, un hotar. Tineri, vârstnici, creștini sau nu, am ajuns la această poartă. În spatele nostru știm tot ce a fost, însă nu cunoaștem ce va fi dincolo de poartă. S-ar putea ca unii să înceapă o nouă călătorie, iar altora să le fie îngăduit să parcurgă jumătate din ea. Iar alții s-ar putea să facă un singur pas dincolo de poartă și să fie chemați pe nume înaintea Celui care ne-a dat tuturor suflarea de viață. Neștiind ce va fi, putem totuși să facem ceva. Încă avem puterea deciziei, a autoanalizei, care ne poate schimba atitudinea asupra acestei călătorii pe care o numim „viaţă”. Până aici am păşit, am umblat, am alergat, ne-am poticnit, ca să realizăm acum că de multe ori ne-am grăbit şi am gonit prin viaţă, aşteptând să treacă acel „azi” cu greutăţile lui. Apoi, am aşteptat acel „mâine” promiţător, căruia noi înşine i-am promis mai mult: că vom fi mai buni, că vom clădi mai mult pentru veşnicie, că ne vom îngriji mai mult de suflet, că ne vom opri mai des să îngenunchem, uitând să ne mai grăbim. Eram conştienţi că Dumnezeu ne aşteaptă, că El este acolo pentru noi să ne ridice din căderi, să ne aşeze cu noi puteri pe picioarele noastre obosite. În naivitatea noastră, am crezut că vom călători la nesfârşit, că acel „mâine” e mereu pregătit să ne aştepte. Aşa au trecut anii, aşa am trecut de zecile de porţi care s-au deschis pentru noi.

Aşteptăm ca Stăpânul să o deschidă pe cea care ne stă înainte, ca să o luăm din nou la goană. Apoi, într-o zi, pentru mine, pentru tine, poarta nu se va mai deschide. Stăpânul va spune: „Alergarea ta se sfârşeşte aici...” Va fi prea târziu atunci să facem bilanţu anual. De data aceasta, bilanţul Îl va face El, şi nu doar pentru un an... Va fi prea târziu atunci să ştergem, să achităm, să schimbăm, să corectăm. Dar astăzi putem face asta! Trezeşte-ţi simţurile, cugetul, analizează-ţi viaţa şi călătoria de până acum! Cheamă Duhul înţelepciunii să îţi conducă deciziile şi cere puterea Celui Atotputernic ca să înfăptuieşti ceea ce trebuie pentru restul călătoriei. „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui israel: „Îndreptaţi-vă căile şi faptele...” (Ier.7:3)”.

Cred că tot ceea ce trebuie să facem este cuprins atât de profund în cuvintele acestea: „Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea!” (Ps.34:14). A te îndepărta de rău presupune să identifici mai întâi, după standardele Scripturii, tot ce este rău înaintea lui Dumnezeu, iar apoi să lupţi cu firea ta pământească şi să înlături acele porniri, acele obiceiuri greşite. Înlăturând roadele întunericului, vei lăsa Duhul lui Dumnezeu să aducă rod bun în inima şi viaţa ta, înfăptuind binele. Aceasta este cheia pocăinţei, a creşterii spirituale. Cât despre însemnătatea cuvântului „pace”, aceasta este adesea identificată cu Însuşi Dumnezeu. Dacă Îl cauţi şi Îl urmezi, vei călători în direcţia corectă. Pacea care vine din El se va revărsa peste tine, astfel că vei avea puterea să ierţi, să iubeşti, îţi reverşi şi tu bunătatea peste semenii tăi. Dumnezeu a făcut totul atât de clar, însă noi avem tendinţa să complicăm lucrurile, să ne complicăm viaţa.

Se apropie hotarul, se deschide poarta… Dacă va fi să treci, cum vei trece? Dacă vei începe o nouă călătorie, cum o vei finaliza?

Alexandra Remeţan

Editorial - Vulpile mici care strică viile noastre

Adevărații creștini sunt atenți la trăirea lor și se feresc de păcat. Însă tendința generală este aceea de a ne feri de păcatele mari, făcând în mintea noastră o categorisire a ceea ce Biblia numește păcat. Bineînțeles că putem observa, de pe paginile Scripturii, faptul că unele păcate sunt mai mari, cum ar fi din cuvintele psalmistului („Păzește de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.” Ps.19.13). De asemenea, Apostolul Pavel menționează că există o diferență în ceea ce privește păcatul curviei, deoarece acesta ar presupune o necinstire a Templului Duhului Sfânt, care se identifică prin trupul credinciosului (1Cor.6.18).

Însă cum rămâne cu acele păcate, obiceiuri rele pe care uneori le trecem cu vederea și care afectează, treptat, starea noastră spirituală? Le putem numi metaforic, după cum găsim scris în Cântarea Cântărilor, vulpi mici care strică via în floare a sufletelor noastre. Dacă via este afectată atunci când este în floare, în perioada de creștere și pregătire a fructelor, atunci este compromisă cultura, iar roadele vor fi mai puține. Din punct de vedere spiritual, creștinul este în creștere până când va ajunge la desăvârșire, moment în care va fi chemat să depună rodul muncii lui înaintea Stăpânului. Astfel, toate păcatele pe care noi le permitem și le trecem cu vederea pe motiv că sunt mici sau obișnuite în viața multora, ne afectează tocmai rodul final și răsplata pe care o vom primi. Haideți să identificăm unele din aceste vulpi șirete ce se strecoară în viața noastră și să luăm hotărâri în privința lor.

MÂNIA
Cred că este unul din păcatele care cuprind pe majoritatea creștinilor în momentele de slăbiciune. Deși găsim în Biblie scris: „Mâniați-vă și nu păcătuiți” (Efes.4:26), cred că acest lucru este permis numai în contextul în care cineva se mânie împotriva unei situații care este împotriva lui Dumnezeu și a principiilor Sale. Mai exact, să ne amintim de mânia pornită din râvna pentru Templu pe care a avut-o Domnul Isus când a făcut un bici și a răsturnat mesele vânzătorilor. Sau mânia pe care a simțit-o când a văzut atitudinea lor necredincioasă („rotindu-și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor” Mc.3:5).
Însă este o diferență între această atitudine și aceea de a ne mânia pe aproapele nostru („Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății” Mt.5:22; „orice om să fie... zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu” Iac.1:19). În general, atunci când ne lăsăm cuprinși de mânie, într-un procent de 80% vom săvârși un alt păcat atras de aceasta: ceartă, iuțime, cuvinte aspre, ură, nemulțumire, decizii/acțiuni greșite).

CEARTA, JIGNIREA, OCARA
-„Să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă.” (2Tim.2:14 )
-„Când între voi sunt zavistii, certuri, și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?” (1Cor.3:3)
-„Și faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: ...mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele ...” (Gal.5:19-21)
-„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în....certuri și în pizmă” (Rom.13:13)
-„De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre...?” ( Iac.4:1)

BÂRFA, DEFĂIMAREA, VORBIREA DE RĂU, CLEVETIREA
A bârfi este un cuvânt sinonim cu „a defăima” sau „a vorbi de rău”. Acest lucru presupune să creionezi o imagine negativă despre o persoană, punând în discuție defectele pe care tu consideri că le are. De asemenea, aici poate fi inclusă și propagarea unei vești negative despre o persoană, pe care nu o poți dovedi sau care nu este cu certitudine reală. Practic, scopul final al bârfei este acela de a face rău unei persoane/unui grup de persoane, creindu-i acesteia o imagine josnică în ochii altei/altor persoane.
-„Să nu umbli cu bărfeli în poporul tău” (Lev.19:16)
-„Cine răspândește bârfelile este un nebun” (Prov.10:18)
-„Cine umblă cu bârfeli dă pe față lucruri ascunse” (Prov.11:13)
-„Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților! Cine vorbește de rău pe un frate sau judecă pe fratele său vorbește de rău Legea sau judecă Legea.” (Iac.4:11)
-„Nu vă plângeți unii împotriva altora, fraților, ca să nu fiți judecați ” (Iac.5:9)
Trebuie să fim atenți atunci când relatăm o întâmplare sau vorbim despre o persoană absentă, astfel încât să nu cădem în capcana de a vorbi de rău și a depăși hotarele a ceea ce înseamnă relatare, descriere obiectivă a unei situații/persoane.

JUDECATA, BĂNUIALA REA, GÂNDIREA DE RĂU
De multe ori, diavolul va încerca să aducă în mintea noastră gânduri negative, de judecată sau de bănuială. Nu înseamnă că dacă avem o bănuială sau o nesiguranță cu privire la ceea ce ne spune cineva, este neapărat greșit. Însă există persoane care au obiceiul de a judeca și a avea bănuieli mereu și a cataloga o persoană după elemente nesemnificative. De aceea este important să cerem lui Dumnezeu înțelepciune și călăuzire, astfel încât Duhul Său să ne transmită ce trebuie să simțim, să decidem, să gândim.
-„Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați” (Mt.7:1, Lc.6:37)
-„Nu judecați după înfățișare, ci judecați după dreptate” (In.7:24)
-„Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (Rom.14:13)
-„Să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric” (1Cor.4:5)
-„Pentru ce aveți gânduri rele în inimile voastre?”
-„Gândurile voastre să nu se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos” (2Cor.11:3)

NEDREPTATEA ÎN AFACERI, ÎN RELAȚII, VICLEȘUGUL
-„Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu?” (1Cor.6:9)
-„Nimeni să nu fie cu vicleșug și cu nedreptate în treburi față de fratele său” (1Tes.4:6)
-„Dați Cezarului ce este al Cezarului...” (Mt.22:21)

DAREA/LUAREA DE MITĂ
-„Darurile orbesc pe cei ce au ochii deschiși și sucesc hotărârile celor drepți” (Ex.23:8)

LENEVIA
-„Când eram la voi, vă spuneam lămurit: cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce. Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic ci se țin de nimicuri” (2Tes.3:10)

VIZIONAREA IMAGINILOR/FILMELOR PĂCĂTOASE
-„Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei; urăsc purtarea păcătoșilor” (Ps.101:3)
-„Când vei veni la mine? Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele” (Ps.101:2)

Bineînțeles că lista poate continua cu alte lucruri de felul acesta: a lua parte la jocuri de noroc, la anumite petreceri lumești, diferite sentimente de zgârcenie, lăcomie, îmbuibare, lipsa de decență etc. Sunt lucruri peste care se trece mai ușor în zilele noastre în sensul în care creștinii nu sunt atenți și nu consideră că aceste lucruri pătează haina spirituală și întinează cugetul. Însă Dumnezeul nostru ne poate da lumina și discernământul să alegem binele și să respingem răul.

Alexandra Remeţan

Editorial - Atacul diavolului și arma creștinului

Majoritatea oamenilor știu și recunosc faptul că diavolul acționează pe pământ, din vremuri străvechi, luptând împotriva creștinilor și răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu. El este bine organizat, deținând puterea asupra unei structuri bine ierarhizate de demoni care acționează la porunca lui. După cum menționează Apostolul Pavel în cartea sa către Efeseni, împotriva acestor puteri avem noi, creștinii, de dus permanent o luptă îndeosebi defensivă („Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cerești.‟ Efes.6:12).

Vrăjmașul nostru cunoaște Scriptura (să ne amintim replicile pe care i le dădea Domnului Isus când L-a ispitit în pustiu, citându-i anumite pasaje cu scopul de a le răstălmăci). De asemenea, își cunoaște sentința, sfârșitul și vremea în care va fi pedepsit. Duhurile rele au vorbit Domnului Isus prin acei îndrăciți din ținutul Gadarenilor amintindu-i că încă nu este vremea pentru a suferi pedeapsa („L-au întâmpinat doi îndrăciţi... au început să strige: „Ce legătură este între noi și Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești înainte de vreme?” Mt.8:28). Mergând însă mai aproape spre subiectul și tema pe care dorim să o abordăm, și anume lupta creștinului cu diavolul, trebuie menționat aspectul care ne privește personal pe fiecare: faptul că vrăjmașul nostru ne analizează și ne cunoaște slăbiciunile. Cei pasionați de istorie știu că în orice război, încă din cele mai vechi timpuri, era crucial ca atacul să fie bine organizat și gândit astfel încât să ia prin surprindere și să țintească punctele slabe în armata inamică. Fie erau atacați în momentul în care nu mai aveau rezerve de hrană, fie pe timp de noapte, fie erau momiți într-o anumită zonă pentru a fi atacați apoi din spate etc. Tot așa, diavolul, prin duhurile sale, analizează și observă slăbiciunile fiecăruia dintre noi. Nu toți avem aceleași slăbiciuni și lucrul care pentru unul este pricină de cădere, nu e valabil pentru un altul. Însă în această vreme a incertitudinii, a fricii, a nesiguranței în care omenirea trăiește, suntem atacați fiecare dintre noi de armele diavolului.

Nu înțelegem și ne întrebăm de ce este îngăduit diavolului și îngerilor căzuți să facă atât de mult rău și de ce are Dumnezeu răbdare până la împlinirea sentinței finale. Cert este faptul că orice creștin trebuie să treacă prin probe și ispite pentru a-și dovedi credincioșia față de Dumnezeu („pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos‟1Pet.1:7). Însă oricare ar fi metoda de ispitire sau de încercare a fiecăruia dintre noi, trebuie să recunoaștem scopul și ținta pe care o are diavolul și să ne luptăm să nu cădem în capcanele sale.

-ținta lui este să accepți păcatul și să nu îl consideri păcat. Aceasta este cea mai folosită tactică a vrăjmașului, prin care, cu răbdare, te influențează în a fi tot mai permisiv în viața ta spirituală, în a accepta lucruri care l-ar întrista pe Dumnezeu. Pentru a nu ajunge să faci acest lucru, trebuie să citești regulat Scriptura, astfel încânt să îți fie mereu întipărite cerințele lui Dumnezeu pentru viața ta. De asemenea, ai mare grijă ce învățături asculți și ce fel de prieteni îți faci.
-ținta lui este să te conducă la săvârșirea voită a păcatului. Fie că e vorba de un păcat al vorbirii (minciună, bârfă, ceartă, cuvânt murdar), o faptă imorală (furt, curvie, violență, nedreptate), sau chiar sentimente păcătoase (invidie, ură, judecată), diavolul se va lupta să te atragă până la săvârșirea păcatului și pătarea cugetului tău. Însă până la a ajunge acolo, tu ai șanse de a te opri din alunecare și de a birui ispita. În acele momente când simți că izbucnește mânia sau se desface frâul firii tale pământești, oprește-te și cere ajutorul Domnului.
-ținta lui este să îți pierzi credința. Dacă ajungi să pierzi credința, care te ține pe temelia lui Hristos, ai pierdut lupta. Prin credință înaintașii noștri au mers până la moarte, și-au dus mântuirea la capăt și au biruit mari încercări. Acea credință de a fii sigur de adevărul absolut al autorității lui Dumnezeu, de a accepta voia Sa și a te încrede pe deplin în El, indiferent de împrejurări. Amintește-ți de căderea primilor oameni, înșelați de cuvintele care începeau cu acel: „Oare...?‟ Așa a pătruns îndoiala, care i-a împins în păcat.
-ținta lui este să te îndepărtezi de Dumnezeu. Diavolul știe că sursa puterii tale de a sta în picioare este Duhul lui Dumnezeu și relația ta personală cu El. Pentru aceasta, va încerca să îți aducă tot felul de preocupări și activități care să îți fure timpul, care să îți distragă atenția și astfel să devii tot mai slab și vulnerabil. Tu hotărăști în câte activități să te implici, tu ești cel/cea care îți organizezi timpul și poți pune prioritară relația ta cu Dumnezeu.
-ținta lui este să dezbine. Diavolul mereu dezbină unitatea frățească, deoarece prezintă un pericol pentru el. Domnul Isus i-a învățat pe ucenici să facă orice lucrare împreună. El a rânduit ca Biserica să lucreze în unitate, și El urăște dezbinarea. Unitatea în credință și rugăciune face ca lucrările Duhului Sfânt să se manifeste în mijlocul Bisericii. Însă așa cum lupii fugăresc oile ca să le despartă de turmă pentru a deveni ținte mai ușoare, tot așa vrăjmașul încearcă mereu să despartă și să retragă creștinii din acea unitate frumoasă a bisericii, pentru a-i ataca mai ușor.
-ținta lui este să stai într-o stare de nepăsare. Această stare este numită în cartea Apocalipsa starea de „căldicel‟, în care te poți complace foarte ușor. Dumnezeu te vrea cu toată inima pentru El, dorește oameni ai neprihănirii care să fie plini de râvnă pentru Împărăția Lui. Nu accepta nepăsarea, ci implică-te, fii treaz și gândește-te că venirea Domnului Isus este foarte aproape.
Nu suntem încercați peste puterile noastre și nu suntem singuri în încercare, „căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.‟ (Evr.4:15). Armele cu care putem lupta împotriva diavolului sunt „armele de lovire și de apărare pe care le dă neprihănirea‟ (2Cor.6:7), prin rugăciune, post și puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Alexandra Remetan

Editorial - Încotro te trage inima?

Încotro te trage inima? Am găsit acestă întrebare deosebită în cuvântarea lui Elifaz, unul din cei trei prieteni ai lui Iov care au venit să vadă suferința și durerea acestuia. Deși știm că explicațiile și încurajările celor trei nu au fost potrivite în situația în care se afla Iov, totuși putem observa că în aceste cuvântări sunt multe lucruri adevărate și chiar cugetări înțelepte, dacă sunt folosite în momentul potrivit și în dreptul persoanei potrivite.

Așadar, creștini ai anului 2021, creștini ai vremurilor din urmă, care așteptăm răpirea Bisericii lui Hristos, încotro ne trage inima? Inima este centrul ființei noastre, un tribunal al sentințelor, al luării deciziilor și al stabilirii direcției vieții noastre. Un înțelept japonez spunea׃ „Inima fiecărui om este ca o fântână adâncă. Și nimeni nu știe ce zace pe fundul ei. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies din când în când la suprafață‟. Chiar noi înșine, pentru a cunoaște ce se află în acestă fântână adâncă, trebuie să analizăm direcția spre care se îndreaptă dorințele nostre. Este nevoie de un proces minuțios de autoanaliză, întocmai ca într-un laborator, fiindcă inima este un mecanism complex, greu de cercetat și înțeles. Singurul care poate face lumină în această cercetare este Duhul lui Dumnezeu. De aceea este scris despre Cuvântul lui Dumnezeu faptul că, prin Duhul Sfânt, el este precum o sabie cu două tăișuri care „pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii‟ (Evr.4.12). Iată cine are autoritatea și puterea de a judeca ce se află în fântâna inimii noastre! Îl putem asemăna cu lumina care deslușește înaintea ochilor noștri ceea ce zace pe fundul fântânii.

Poporul Israel a fost scăpat din robia Egiptului prin intervenția supranaturală a lui Dumnezeu. Pentru ei, Egiptul a fost precum un cuptor de fier, însă, în același timp, acolo au avut parte de anumite plăceri, desfătări și s-au alipit de obiceiuri idolești care au rămas oarecum adânc înrădăcinate în inima lor. În cartea Faptele Apostolilor ni se scrie despre acestă înclinație a evreilor astfel׃ „Părinții noștri n-au vrut să-l asculte (pe Moise), ci l-au nesocotit׃ și, în inimile lor, s-au întors spre Egipt; și au zis lui Aaron׃ „Fă-ne niște dumnezei...‟ (Fapte.7.39). Observăm că, în anumite situații, pornirile și dorințele din adâncul inimii noastre ies la suprafață prin atracții sau tendințe pe care le putem observa și corecta dacă nu sunt după standardele unei vieți trăite în sfințenia cerută de Dumnezeu. Inima noastră ne trage înspre ceva, avem anumite căutări, ne găsim pacea și bucuria făcând anumite lucruri, gândurile noastre cugetă mereu ceva și totul poate fi asemănat cu un magnet de atracție față de propria ființă. Să fie acesta Dumnezeu? Dacă da, ești pe drumul cel bun.

Pericolul pentru noi, creștinii acestor vremuri, este un altfel de Egipt. Este termenul biblic „lumea‟, care nu se referă la oameni ca ființe, ci la obiceiurile, traiul păcătos lipsit de frica de Dumnezeu în care zace omenirea. Astfel, Apostolul Iacov folosește o avertizare aspră׃ „Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu. Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine‟ (Iac.4.4). Pe de altă parte, Apostolul Ioan detaliază acest aspect, ca să înțelegem mai bine care sunt pericolele duhului lumii׃ „tot ce este în lume׃ pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții‟ (1In.1.16).

Încotro te trage inima? Ce iubești să faci, la ce îți place să cugeți? Încotro ți se îndreaptă pașii? Ce îți place să faci atunci când nu te vede nimeni? Ce asculți, la ce privești, ce citești? Sunt aspecte mărunte care scot câte ceva din adâncul fântânii noastre, INIMA. Nu uita! „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții‟ (Prov.4.23)

Alexandra Remetan

Editorial - Cugetul... documentul tău la Judecata finală

Majoritatea oamenilor cunosc, cel puțin pe larg, sensul cuvântului cuget. El este strâns legat de persoana noastră, de omul nostru lăuntric sau, altfel spus, de ființa spirituală. Dumnezeu a creat astfel ființa umană într-un mod aparte, diferit de toate celelalte ființe vii de pe pământ, fiindcă omul are rațiune, gândire și capacitatea de a lua decizii care nu sunt bazate pe instinct, ci pe alegere. Tocmai de aceea, omul este chemat să răspundă pentru acțiunile sale și, pentru ca răspunderea sa să fie bazată pe adevăr, el are din oficiu un avocat, numit CUGET. Însă acesta nu este un avocat părtinitor, ci un martor incontestabil, imparțial, care mărturisește adevărul.

Cugetul este acea parte a ființei umane cu care orice om se naște. Omul a fost înzestrat cu un cuget pentru a fi ajutat în a face binele și a respinge răul și pentru a simți acea apăsare a păcatului care să îi ofere imboldul de a se redresa. În cartea scrisă romanilor, Apostolul Pavel afirmă că toți oamenii, chiar necredincioși fiind, au înăuntrul minții lor această voce a cugetului׃ „despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele‟ (Rom.2:15). Cugetul însă poate fi afectat în așa măsură de prezența voită și repetată a răului, încât omul să nu mai simtă acel semnal de alarmă pe care îl primește în mintea lui. Cugetul nu este anulat sau mort, pentru că omul își cunoaște bine latura interioară a vinovăției, ci este doar IGNORAT.

Să ne amintim de cea mai mare poruncă׃ „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău...‟ (Mc.12:30). Nu sunt doar cuvinte alese la întămplare în această enumerare, ci aici se află o taină deosebită. De fapt, de aici pornește viața autentică în ascultare a unui creștin. Dacă iubești pe Domnul cu tot cugetul, aceasta înseamnă o predare totală a dorințelor, intențiilor, intereselor, scopurilor în ascultarea de El. Astfel, oridecâte ori creștinul are de făcut o alegere sau o acțiune, cugetul său va merge pe linia trasată de Stăpân, și nu de firea pământească. Cum se poate realiza acest lucru? Iată explicația׃ „cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor.‟ (Rom.9:1). Din aceste cuvinte ale Apostolului Pavel înțelegem care este cheia ascultării, și anume faptul că Duhul Sfânt luminează cugetul omului, pentru ca acesta să poată alege binele. Pragul acestei luminări este tocmai nașterea din nou, prin care cugetul este luminat. Omul se căiește de trecutul său și este iertat, iar apoi botezul aduce, prin definița clară dată în 1 Petru 3׃21, „mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu‟.

Apostolul Pavel le explică evreilor despre taina cugetului omenesc și a jertfei lui Hristos, explicându-le faptul că acele jertfe pe care le aduceau după Lege aduceau o eliberare de pedeapsă pentru păcatele săvârșite, însă era imposibil ca acestea să curețe CUGETUL („daruri și jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârșirea cerută de cugetul lui‟ Evr.9.9; „nu poate niciodată, prin aceleași jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie‟ Evr.10.1). Era nevoie de o inimă înnoită, în care să fie întipărită voia lui Dumnezeu („voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor‟ Ier.31׃33). Așadar, cugetul poate fie să fie curat, bun, fie, cum îl numește Biblia, cuget încărcat sau spurcat, adică murdar. În Epistola către Timotei, Apostolul folosește metafora „însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor‟ (1Tim.4.2), făcând și mai clară însemnătatea acestuia și a acelui simțământ de vină pe care omul îl duce ca o povară pe umeri. Împăratul Solomon a făcut o rugăciune deosebită pentru poporul Israel la finalizarea construcției Templului și cererea lui a fost foarte sinceră și profundă. El a cerut ca Domnul să asculte cu milă pe cel care „își va cunoaște mustrarea cugetului‟ și va întinde mâinile spre Templu, căindu-se (1 Împ.8.38).

Iată un mare adevăr în cuvintele pline de dragoste ale Apostolului Ioan׃ „Preaiubiților, „dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Și orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui‟ (1In.3.21). Cum ne osândește inima noastră? Tocmai avocatul nostru? Da, este vorba de cuget, un martor veridic și el este cel care ne osândește. Atunci când cugetul nostru (care a fost luminat de Duhul Sfânt) ne osândește, este momentul în care ni se confirmă că am întristat pe Duhul Sfânt prin păcat și neascultare („Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu‟ Efes.4׃30). Să ne ajute Domnul ca în ziua în care se vor deschide cărțile înaintea Tronului Sfânt, să putem spune că mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru este una curată.

Alexandra Remetan

Editorial - Gelozia lui Dumnezeu

Citind Scriptura și dorind să Îl cunoaștem mai mult pe Dumnezeu, cu toții putem observa caracterul Său după felul în care a creat, a ales, a iertat, a pedepsit, a răspuns și a acționat de-a lungul vremurilor, în special în ceea ce privește poporul Israel.

Dragostea Lui se regăsește în toate și ne uimește de fiecare dată. Avem de-a face cu un Dumnezeu atotputernic, suveran și totuși, în măreția Lui, Îl vedem cum iartă și iubește într-un mod care depășește gândirea noastră. Dacă luăm, de pildă, cartea Judecători, de nenumărate ori găsim acest tipar repetat׃ „au uitat pe Domnul și au slujit baalilor...Domnul s-a aprins de mânie...copiii lui Israel au strigat către Domnul, și Domnul le-a ridicat un izbăvitor...copiii lui Israel au făcut iarăși ce nu plăcea Domnului...‟. Inclusiv această mânie pe care o regăsim adesea în reacția lui Dumnezeu, este legată de dragostea Sa, de gelozia Sa pentru poporul pe care-L iubește. Fie că alegem să ne gândim la dragostea unui tată pentru fiul său pe care-l mustră și-l pedepsește, fie că alegem imaginea prezentată în cartea Osea, a geloziei unui bărbat pentru soția necredincioasă, înțelegem, atât cât este posibil, adâncul acestei iubiri veșnice a lui Dumnezeu.

Legat de acest principiu al geloziei, regăsim de asemenea necesitatea pedepsei, însă și aici avem de-a face cu îngăduința, îndurarea și dragostea Lui Dumnezeu. El spunea prin profetul Ieremia׃ „Eu sunt cu tine, ca să te izbăvesc ...pe tine nu te voi nimici. Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit‟ (Ier.30׃11). Totuși, chiar și cu pedepsele îngăduite, poporul Israel s-a răzvrătit din nou și din nou׃ „Degeaba v-am lovit copiii, n-au luat seama la certare (Ier2׃30). Necesitatea pedepsei o explică și Apostolul Pavel׃ „Domnul pedepsește pe cine-l iubește...suferiți pedeapsa. Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii...ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui (Evr.12׃6-10). Bineînțeles, acest lucru nu înseamnă că atunci când cineva are parte de o încercare sau suferință, este vorba neapărat de o pedeapsă. Ci aceste lucruri ne sunt explicate tocmai pentru a înțelege relația tată-fiu de care noi avem parte, pentru a asculta pe Domnul și a accepta prelucrarea Sa în dreptul nostru, așa cum alege să o facă.

Firea omenească supusă păcatului este mereu pornită spre răzvrătire, iar în momentele în care este atinsă de durere și suferință, cedează în favoarea creșterii laturii duhovnicești. Iată de exemplu cum însuși Domnul explică acest comportament׃ „Ei Îmi întorc spatele și nu se uită la Mine. Dar când sunt în nenorocire, zic׃ Scoală-te și scapă-ne!‟ (Ier.2׃27). Proorocul Isaia de asemenea scrie despre atitudinea poporului în momentele de apăsare׃ „Doamne, ei Te-au căutat, când erau în strâmtorare. Au început să se roage când i-ai pedepsit‟ (Isa.26׃16). Observăm că același lucru se întâmplă în dreptul generației noastre, când oamenii își aduc aminte de Creatorul lor în momentele grele și imposibil de controlat de către om. Atunci ei recunosc, așa cum spuneau odinioară vrăjitorii lui Faraon când au văzut urgiile abătute asupra lor׃ „Aici este degetul lui Dumnezeu!‟ (Exod 8׃19).

Care este atitudinea noastră față de Cel care ne-a răscumpărat? Cum Îi slujim, cum ne închinăm Lui? Cum trăim și ce zidim pe temelia ridicată de El pentru Împărăția cerurilor? Să medităm asupra cuvintelor Apostolului Iacov׃ „Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine‟ (Iac.4׃5).

Alexandra Remețan

Editorial - Cel mai mare în Împărăția cerurilor

Dintotdeauna omul a dorit să conducă, să ajungă pe o treaptă cât de înaltă în societate, în ochii celorlalți, să dobândească cinste, respect, putere. Această pornire o regăsim încă de pe primele pagini ale Scripturii, când oamenii s-au unit să zidească turnul Babel, ca să își „facă un nume‟ (Gen.11׃4). Apoi, de-a lungul istoriei, dorința de cucerire și faimă a dus la sute de războaie pe întreg pământul. Cu toții observăm, chiar în zilele noastre, cum oamenii, în toate domeniile, au această tendință de a fi mai presus decât alții, sunt mânați de acel impuls al concurenței. Acesta nu este altceva decât o pornire a firii pământești, alături de multe altele cu care ne naștem în natura noastră păcătoasă.

Să poposim puțin la sfatul ucenicilor Domnului Isus din Evanghelii. După multe experiențe frumoase trăite alături de Domnul Isus, ei fiind deja un grup închegat printr-o legătură frățescă, totuși regăsim această dorință egoistă și căutare lăuntrică firească de înălțare׃ „pe drum se certaseră între ei, ca să știe cine este cel mai mare‟ (Mc.9׃33), „ucenicii s-au apropiat de Isus și L-au întrebat׃ Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?‟ (Mt.18׃1). Poate ne așteptam la un răspuns de genul׃ Cel care va depune mai mult efort pentru Împărăție sau cel care este rânduit să fie mai mare. Însă răspunsul Domnului Isus îi uimește, cum de fiecare dată i-a uimit prin înțelepciunea și profunzimea cuvintelor Sale׃ „Isus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis׃...dacă nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor...oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor‟ (Mt.18׃2-4). Oare ce a vrut Domnul Isus să îi învețe pe ucenici atunci și pe noi acum?

Observăm că în versetul de mai sus este precizat „se va smeri ca acest copilaș‟. Un copil este caracterizat îndeosebi prin atitudinea de smerenie. Smerenia cuprinde mai multe aspecte ale caracterului, nu este vorba doar de o atitudine de supunere sau modestie. Ea presupune׃
-recunoașterea dependenței față de părinte. Un copil știe că depinde de părintele său, care îi asigură tot ce are nevoie și îl lipsește de grijurile cu care noi, cei mari, ne confruntăm. Această atitudine a fost apreciată de Dumnezeu în ceea ce privește poporul Israel, care în vremurile bune recunoștea autoritatea lui Dumnezeu și dependența față de El. Este ceea ce noi trebuie să înțelegem și să trăim, o totală dependență față de Dumnezeu Tatăl.
-ascultarea și supunerea față de părinte. Aici ne amintim de porunca a cincea de pe tablele legii, ceea ce dovedește importanța supunerii față de părinți și a cinstirii lor. Ceea ce noi așteptăm de la copiii noștri, Dumnezeu așteaptă de la noi, căci „ascultarea face mai mult decât jertfele‟ (1Sam.15׃22).
-ușurința de a ierta și a uita greșelile celorlalți. Acest lucru mă uimește mereu la copii. Deși uneori li se provoacă întristări și suferințe din partea altor copii sau chiar a adulților, ei au puterea să ierte foarte ușor și să nu își mai aducă aminte de ele. Copiii nu au gânduri de răzbunare, de pizmă, pe care să le macine înăuntrul lor. Acest lucru îl cere Domnul de la noi, de aceea a spus ׃„dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre‟ (Mt.6׃15).
-a vedea pe ceilalți mai presus decât pe sine. Aceasta face parte tot din smerenie. Copiilor nu le vine greu să facă acest lucru, ei acceptă superioritatea celorlalți. Apostolul Pavel ne învață să fim supuși stăpânirii, să dăm cinste celor care cârmuiesc atât în Biserică, cât și pe plan social sau politic și să ne rugăm pentru ei, fiindcă „stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu (Rom.13׃1).
-lipsa mândriei. Mândria este un pericol care pândește pe fiecare om, deoarece ea caută să se strecoare foarte subtil. Recunoscând în adâncul inimii noastre că tot ce avem și tot ce suntem este de la Dumnezeu, ne va păzi de acestă otravă care a doborât împărați și mari oameni ai lui Dumnezeu.
-bucuria. Nu de puține ori ne descrețim frunțile când auzim râsul unui copil sau privim bucuria lor. Ei ne oferă această lecție pentru că noi adesea uităm să ne bucurăm de lucrurile mici, de lucrurile obișnuite. Lipsa îngrijorării și atitudinea de mulțumire ne vor face să simțim bucuria mântuirii și să înălțăm laude lui Dumnezeu.
Acestea sunt doar câteva elemente care portretizează smerenia unui copilaș. Însă dacă cel puțin acestea vom reuși să ni le însușim, vom ajunge mari în Împărăția cerurilor.

Alexandra Remețan

Editorial - A fi creștin cu mireasmă plăcută

„Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării‟ (2Cor.2.15).

Orice om, prin acțiunile, faptele și comportamentul său, lasă în urma sa o impresie, o urmă, pe o anumită perioadă de timp, în conștiința, memoria sau cugetul cuiva. Să o numim mireasmă, asemenea scrierii apostolului Pavel din versetul de mai sus. Noi înțelegem că acest cuvânt în acest context are o semnificație metaforică, simbolică. Tu însuți/însăți, prin felul tău de a fi, de a acționa, lași în urma ta o mireasmă plăcută sau mai puțin plăcută, pe care cei din jur o vor simți și astfel îți vor cunoaște principiile, modul de a gândi și parțial caracterul. Nu poți cunoaște o persoană doar dintr-o acțiune a acesteia, un moment surprins sau o împrejurare, însă tocmai de aceea ne referim la o mireasmă, deoarece este suficient chiar și acel moment sau acea acțiune ca să simți mireasma unui om.

În Vechiul Testament, în contextul jertfelor regăsim deseori expresia „de un miros plăcut înaintea Domnului‟. Fumul jertfelor, tămâia mirositoare care ardea pe altar, untdelemnul care ardea în candele, toate au un înțeles duhovnicesc, fiind umbra lucrurilor viitoare din Noul Testament. Acestea sunt rugăciunile, faptele bune, sinceritatea, adevărul, dreptatea, blândețea, sacrificiul, dragostea, mila, credincioșia care împodobesc și înmiresmează un creștin autentic. Ori de câte ori răspunzi cu blândețe, întinzi mâna să ajuți pe cel neputincios, încurajezi și zidești, ori de câte ori te sacrifici și zidești fapte de preț, faci ca mireasma ta să cuprindă pe cei din jur și ei să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. Însă trebuie ca toate acestea să izvorască din Duhul lui Hristos, nu să fie făcute pentru a fi văzut de oameni sau cu scopul de a impresiona, prin fățărnicie. Să ne amintim cuvintele versetului: „Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos...‟ Așadar, în primul rând înaintea lui Dumnezeu suntem o mireasmă. El este cel care discerne această mireasmă și o primește sau o respinge, fiindcă El cunoaște adâncul inimii și izvorul oricărei vorbe/acțiuni a omului. De aceea este scris: „să aduceți trupurile voastre ca ojertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.‟ (Rom.12.1)

Domnul Isus, în învățătura Sa, le spunea ucenicilor să fie lumină, să fie sare, aceasta însemnând să fie atenți la felul lor de trai și la relațiile cu cei din jur, fiind un exemplu care să arate spre Hristos. Sarea este cea care dă gust, este elementul care purifică, de aceea este asociat ca și simbol în acest context. Noi știm că un ambasador sau un reprezentant al unui regat trebuie să se poarte responsabil, după un cod de reguli, el fiind imaginea statului/regatului pe care îl reprezintă în acea împrejurare. Cu mult mai mult, un creștin trebuie să îl reprezinte pe Hristos și să trăiască după învățătura propovăduită de Marele Învățător. Iată câteva sfaturi din Scriptură cu privire la atitudinea noastră față de cei din jur:
-„să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri‟ (Mt.5.16)
-„să aveți o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca...prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării‟ (1Pet.2.12)
-„să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume‟ (Fil.2.15)
-„blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii‟ (Fil.4.5)
-„să vă purtați cuviincios cu cei de afară și să n-aveți trebuință de nimeni‟ (1Tes.4.12)
-„vorbirea vostră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum să răspundeți fiecăruia‟ (Col.4.6)
-„să vă purtați cuviincios cu cei de afară‟ (1Tes.4.12)
-‟fiți supuși oricărei stăpâniri omenești‟ (1Pet 2.13)
-„(femeile) să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, ca să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu.‟ (Tit 2.5)
-„nimeni din voi să nu sufere ca ucigaș sau ca hoț sau ca făcător de rele sau ca unul care se amestecă în treburile altuia‟ (1Pet.4.15)

Iată ce scria apostolul Pavel filipenilor după ce primise din partea lor un dar de ajutorare: „mi-ați trimis...un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu‟ (Fil.4.18). Domnul să ne ajute ca fiecare faptă, fiecare ajutorare sau vorbă de încurajare pe care o rostim celor din jur, să fie cu adevărat o mireasmă plăcută care duce la viață.

Alexandra Remețan

Editorial - Mielul pentru jertfă

Era mare forfotă și pregătire în Ierusalim. Mai erau câteva zile până la seara de 14 Nissan, când trebuiau sacrificați mieii pentru sărbătoarea Pesah. Pe Poarta Oilor de la Templu intrau mii de miei în frunte cu preoții care trebuiau să îi supună unei riguroase cercetări în zilele rămase, astfel ca jertfele să fie curate, fără vreun cusur sau meteahnă trupească. Însă mai mare zarvă se auzea de data aceasta la Poarta Speranței (sau Poarta Împăratului), în partea de răsărit, unde Isus, învățătorul din Nazaret, intra călare pe un măgăruș, sub cântările și uralele mulțimii care răsunau în întreg Templul: „Osana! Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”. Mulțimea se bucura, însă peste doar 4 zile avea să strige: „Răstignește-L!”

Isus intra în Templu pe Poarta de drept a împăratului, fiindcă era împărat. În timp ce mieii pășeau pe cealaltă poartă, aici intra de bună voie Mielul lui Dumnezeu. În următoarele zile, Hristos avea să fie cercetat, ispitit și încercat de către farisei și preoți, dovedind că nu are niciun cusur („în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” Evr.4:15). Aveau să se împlinească tocmai cuvintele marelui preot, care, fără să își dea seama, a proorocit când le-a rostit („oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod și să nu piară tot neamul?”In.11:50). De fapt, acesta era scopul jertfelor în ritualul stabilit de către Însuși Dumnezeu, ca pentru vina sufletului care a păcătuit să se aducă ispășire prin jertfirea unui înlocuitor (animalele stabilite în Lege). Fiindcă plata păcatului este moartea și dreptatea divină trebuia să se înfăptuiască, singura șansă ca omul să nu moară erau jertfele. Apostolul Pavel scria în Epistola către Evrei: „Fără vărsare de sânge, nu este iertare”. De ce este atât de important acest lucru? Pentru ca în sânge se află viață („Carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați...Căci viața trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneți pe altar, ca să slujească de ispășire pentru sufletele voastre, căci prin viața din el face sângele ispășire” Lev.17:11).

Isus Hristos era Mielul desăvârșit și în același timp Mare Preot sfânt, nevinovat, fără pată, care „n-are nevoie ca ceilalți preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, și apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuși” (Evr.7:27). Prin sângele Său, El a făcut ispășire pentru întreaga omenire, de aceea nu mai este nevoie ca omul să aducă jertfe de animale pe altar. Însă prin jertfă a fost încheiat un legământ și prin nașterea din nou, din Duhul lui Hristos, tu ca și creștin închei acest legământ cu EL, primind iertarea („acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți” Mc.14:24). Și fiindcă acest sânge vorbește mai bine decât sângele lui Abel, legământul nu este un lucru de apucat, ci este o mare lucrare ce cuprinde viața noastră. De aceea noi suntem asemănați cu jertfe vii, adică în ochii Domnului viața noastră este privită prin Jertfa Fiului Său și noi înșine suntem precum jertfele de un miros plăcut înaintea Sa (duhovnicește, o mireasmă plăcută pentru Stăpânul nostru). Astfel, trebuie să fim vegheatori la trăirea nostră, ca să nu pângărim sângele legământului cu care am fost sfințiți (Evr.10:29).

Alexandra Remețan

Editorial - Dincolo de Perdeaua dinăuntrul Templului

„Să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului” (Evr.6:18-19). Dacă citim cu atenție cuvintele acestui verset, vom descoperi în ele o puternică armă de apărare împotriva multor descurajări și îndoieli care vin adesea din partea vrăjmașului împotriva noastră, a creștinilor acestor vremuri. Aceste cuvinte scrise de Apostolul Pavel cuprind adevăruri de mare preț și desfășoară, în câteva clipe, planul de mântuire al omului, evreu și neevreu, deopotrivă.

Pentru a înțelege mai bine, vom analiza, în câteva cuvinte, imaginea Templului. Mai întâi e important să înțelegem că Templul a existat și există în cer, iar cortul/Templul care a fost construit la porunca lui Dumnezeu ca loc de închinare, a fost făcut la cel mai mic detaliu după tiparul trasat de Dumnezeu, toate elementele având o însemnătate spirituală („Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său...” Apoc.11:19; „Să faceți cortul și toate vasele după chipul pe care ți-l voi arăta” Exod25:9). Templul cuprindea trei zone principale ca alcătuire:
- Curtea Templului, unde aveau acces mai multe categorii de persoane,
- Sfânta (centrul clădirii), unde aveau acces doar preoții,
- Sfânta Sfintelor (spațiul aflat după Perdeaua pe care era țesută cu măiestrie imaginea a doi heruvimi), unde avea acces doar Marele Preot, o dată pe an la Sărbătoare Ispășirii, când intra cu sângele jertfei pe care îl stropea deasupra chivotului. Acest loc era deosebit pentru că aici se manifesta prezenţa lui Dumnezeu desupra chivotului. Nu la întâmplare se numeşte chivotul legământului; tablele legii care erau în chivot reprezentau legământul pe care Domnul l-a făcut cu poporul Israel.

Însă care este, până la urmă, însemnătatea şi necesitatea acestor elemente pentru noi, creştinii? Să ne amintim ce s-a întâmplat în momentul în care Domnul Isus a fost răstignit și Duhul Său S-a desprins de trup. Biblia scrie că perdeaua care despărțea locul Sfânt de Locul Preasfânt s-a rupt în două pe la mijloc. Astfel, locul sacru care fusese inaccesibil, a fost deschis. Totul a fost un semn pentru Israel ca să înțeleagă că preoția, mijlocirea, jertfa desăvârșită a fost atribuită lui Hristos. De fapt, perdeaua aceea simbolizează Trupul lui Hristos care s-a frânt pentru noi şi datorită Lui avem acces direct la prezenţa lui Dumnezeu, la bogăţiile harului Său („prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică Trupul Său” Evr.10:19,20). Iertarea şi curăţirea cugetului nu au fost posibile prin jertfirea animalelor pe altarul de aramă al Templului, deoarece acele jertfe trebuiau aduse în mod repetat; dar sângele lui Hristos adus o singură dată pe altarul lui Dumnezeu, a avut şi are puterea să ierte întreaga omenire şi a deschis o cale nouă şi vie. Şi cel mai minunat lucru este că harul acesta este valabil şi pentru cei care nu se coboară trupeşte din spiţa lui Israel. Aici este taina pe care o explică apostolul evreilor, ca ei să înţeleagă că făgăduinţa făcută lui Avraam este, în înţeles duhovnicesc, pentru sămânţa lui Avraam, urmaşii credinţei (a se citi capitolul 4 din epistola către Romani).

Să revenim la versetul minunat de la început. Punctul cel mai însemnat al acestor lucruri este că noi, cei care Îl urmăm pe Hristos pe această cale deschisă prin Trupul Său, intrăm, prin Duh, înaintea Chivotului Sfânt, în prezenţa lui Dumnezeu. Este ca şi cum noi, fiinţe cu trup de lut, care privim toate acestea prin pură credinţă, aruncăm o ancoră prin perdeaua deschisă, tocmai în Locul Preasfânt. Şi orice ar veni peste viaţa noastră, ancora noastră este bine înfiptă acolo, astfel că nimic nu ne va putea smulge corabia pe marea învolburată a vieţii. De fapt, această ancoră o numeşte apostolul „nădejdea tare şi neclintită”. De aceea apostolul Pavel spunea despre nebunia propovăduirii crucii, fiindcă toată această taină care nouă ne insuflă viață, bucurie, putere de a înainta, este o nebunie pentru cei care nu o înțeleg.

Având această ancoră a nădejdii, s-au scris nume de martiri pentru credință în cărțile din cer și având acestă ancoră, tu poți fii biruitor încă dinainte de a birui. Încercările noastre ușoare de o clipă nu pot fi puse alături de slava viitoare care ne va fi dată, de aceea, privește dincolo de perdea, căci îți este îngăduit!

Alexandra Remețan

Editorial - Un vas ales...

Domnul folosește în Scriptură imagini ale unor pilde sau exemple din viața reală pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine adâncul unor învățături sau pentru a ne descoperi adevărate taine, pe care altfel mintea noastră nu le-ar pricepe. Când citim despre întoarcerea lui Pavel la adevărata credință, observăm că Domnul folosește expresia „El este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel” (Fapte 9:15). Oare de ce foloseşte denumirea de vas în locul unui alt cuvânt, cum ar fi slujitor, lucrător, propovăduitor, om, suflet, etc?

Sunt multe pasaje în Biblie, în care noi, ca și oameni, suntem asemănați cu vase, așa cum în imaginea pământească, firească, vasele sunt importante și se pot întrebuința în diverse scopuri. Mai ales în secolul I, într-o casă vasele erau cele mai importante elemente, de aceea Domnul folosește această asemănare. În Legea lui Moise sunt porunci stricte cu privire la folosirea vaselor. Dacă un vas era atins cu ceva spurcat, atins de o persoană necurată, ori intra în el ceva care l-ar spurca (cum ar fi insectele), vasul trebuia spart (dacă era de lut), sau spălat foarte bine (dacă era de lemn sau aramă)(ex.Lev.11:33). Proorocul Isaia spunea: „Nu vă atingeţi de nimic necurat!...Curăţaţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!” Această curăţare este necesară de data aceasta spiritual, el adresându-se poporului Israel care a fost deportat în Babilon în mijlocul străinilor.

Ca să înțelegem mai bine, tot Scriptura ne dă lumină. În Epistola către Timotei, apostolul Pavel scrie: „Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele, pentru o întrebuinţare de ocară. Deci, dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună”(2Tim.2:20). Aici ni se explică faptul că un om poate sluji Domnului, cu cinste, ori poate fi în slujba celui rău, semănând şi culegând ocară de pe urma faptelor lui. Creştinii mai sunt numiţi de către Pavel vase ale îndurării, pe care Domnul le-a pregătit mai dinainte pentru slavă, pe când, cei care Îl resping pe Hristos sunt numiţi vase ale mâniei, făcute pentru pieire (Rom.9:23).

Fiecare om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi fiecare dintre noi are libertatea de a alege calea pe care să o urmeze, însă Dumnezeu alege în ce slujbă să ne folosească. Tu poţi fi un vas de cinste, ales pentru o lucrare în ogorul lui Dumnezeu. Partea pe care tu trebuie să o faci este aceea de a te curăţa, de te păstra curat, ca El să pună peste tine din Duhul Său. El alege, din vasele curate, la vremea hotărâtă şi pentru lucrarea hotărâtă de El, să întrebuinţeze un vas anume, întocmai cum un gospodar ştie cu ce fel de unealtă să lucreze la o anumită muncă. Domnul să ne ajute să slujim cu responsabilitate, cu inimă curată, conştienţi că slujim Marelui Creator!

Alexandra Remețan

Editorial - Un an roditor

2021...un nou an în calendarele noastre, un nou prag pe care l-am trecut în aceste zile, un nou an care se adaugă la firul vieții noastre. Pentru unii poate este ultimul. Nu cunoaștem tainele celor 365 de zile care ne stau înainte, de aceea privim cu toții în mod egal la acest necunoscut. Totuși, pentru creștini poate fi anul în care Isus Hristos va reveni pentru a-și strânge grâul în grânar, anul răsplătirii și izbăvirii din călătoria pe acest pământ.

La început de an, majoritatea oamenilor obișnuiesc să își facă un bilanț și o evauare a propriilor reușite, succese, și să ia hotărâri, să își facă planuri pentru viitor. În aceste vremuri am înțeles cu toții că ziua de mâine nu este a noastră și planurile pământești sunt zadarnice și efemere. Însă planurile pe care ni le facem din punct de vedere spiritual au greutate înainte lui Dumnezeu. Ceea ce noi, creștinii, trebuie să ne propunem, este SĂ ADUCEM MAI MULT ROD. Rodirea, în Scriptură, se definește ca un rezultat al legăturii noastre cu Hristos, care se reflectă în principal în faptele și acțiunile noastre („Eu sunt Viţa,voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă” (In.15:4). Roadele unui credincios sunt toate acţiunile pe care acesta le săvârşeşte din dragoste pentru Hristos, şi nicidecum pentru a fi apreciat de oameni. Dumnezeu cunoaște intenția și scopul oricărei fapte, precum și sacrificiul, efortul cu care le săvârșim.

Tu poți fi mult mai roditor. Cu siguranță îți dorești acest lucru. Iată câteva sfaturi bune care să ne ajute, zi de zi, să rodim mai mult:
-ROAGĂ-TE MAI MULT. Fii disciplinat, având momentele tale de rugăciune, fără grabă, locul în care să nu fii deranjat și alege momente de liniște. Închide telefonul, ușa odăiței și asigură-te că nu îți va fugi gândul la ceea ce ai lăsat nefăcut.
-CITEȘTE SCRIPTURA. Citește în fiecare zi din Scriptură, fie după un plan de citire pe an, fie după dorința ta. Studiază, discută cu soțul/soția, ori frații și surorile tale despre minunatele lucruri pe care le descoperi sau vrei să le înțelegi mai adânc. Poți face concursuri cu întrebări din Biblie împreună cu prietenii sau copiii tăi, pentru o părtășie deosebită în familie.
-ALEGE-ȚI ZILE DE POST. În familie, postul se poate face împreună cu soțul/soția și chiar implicând și copiii. Vrăjmașul îți va aduce gândul că nu poți aduce o zi întreagă în jertfă și va aduce ispite în mod deosebit în acea zi, pentru a te descuraja, dar prin rugăciune vei primi putere. Încearcă să fii discret și să nu trâmbițezi celor din jur atunci când postești, nici să te lauzi fraților tăi de credință cu numărul de zile pe care tu le aduci în post.
-FII HARNIC ÎN BINEFACERE. Uneori Domnul îți va aduce înainte o cauză sau un mod de a face o binefacere fără să te fi gândit tu dinainte. Uneori, însă, îți poți planifica să faci acest lucru în funcție de timpul tău. Poți vizita bolnavi, văduve, familii cu nevoi speciale, orfelinate. Poți găti pentru o persoană care nu poate face asta, poți achita facturile unei familii sau să faci o muncă fizică în gospodăria cuiva. Te poți uni cu frați sau surori în astfel de acțiuni. Roagă-L pe Domnul să îți lumineze inima pentru a ști unde și cum să te implici.
-SLUJEȘTE CU DARUL SPIRITUAL PE CARE L-AI PRIMIT. Fiecare credincios are un dar din partea Domnului. Slujește în măsura puterii pe care ai primit-o și ai grijă ca în slujirea ta să fie slăvit numai Dumnezeu, pentru ca ceea ce zidești să rămână pentru răsplătire. Nu te implica în slujiri la care nu ai chemare, ci roagă-te să cunoști talantul tău.
-IMPLICĂ-TE ÎN BISERICA DIN CARE FACI PARTE. Nu te mulțumi să stai pe scaun în biserică fără să te implici în bunul mers al lucrării lui Dumnezeu: rugăciune pentru biserică şi slujitori, implicare financiară, slujire într-un departament sau cu darul pe care îl ai. Susține-ți biserica!
-EVANGHELIZEAZĂ. Poți face acest lucru în primul rând prin comportamentul tău, prin a fi lumină și exemplu pentru cei care nu cunosc adevărul Scripturii. Poți oferi Biblia sau cărți creștine sau poți invita oameni la casa Domnului. Ajută-ți la nevoie vecinii, fii plin de dragoste în vorbire și ai grijă cu cine te însoțești!
-ZIDEȘTE-ȚI MAI MULT „CASA”. Anul acesta poți să fii mai roditor în familia ta. Cinstește-ți părinții, surprinde-i cu lucruri care să le aducă bucurie și ușurează-le munca cu ceea ce poți. Arată mai multă dragoste soțului/soției tale prin vorbe, atitudini și ajutor. Ocupă-te mai mult de partea spirituală a copiilor tăi și dă-te pe tine însuți/însăți exemplu pentru ei.
-AI GRIJĂ CE SCRII, CE CITEȘTI, CE VORBEȘTI, CE VIZIONEZI ȘI CE POSTEZI PE INTERNET. Cu alte cuvinte, păzește-ți bine mintea și inima de tot ceea ce te poate întina, fii atent la ceea ce promovezi sau afirmi și organizează-ți cu atenție timpul. Ochiul lui Dumnezeu vede totul, urechea Lui aude totul.

Domnul să ne ajute să fim biruitori și să rodim mai mult în 2021!

Alexandra Remețan

Editorial - El nu mai este în iesle…

Dragi cititori, creștini sau nu, cu toții știți cum S-a născut Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Fie că o credeți sau nu, aceasta este realitatea, acesta este adevărul care de două mii de ani a rămas neclintit. Dumnezeu S-a întrupat, a luat trup omenesc în vremuri aspre, în Israelul de atunci, în Casa Pâinii (Bethleem), aducând Lumina, Apa și Pâinea vieții pentru noi toți. Nu s-a așteptat nimeni ca EL, Împăratul Împăraților, Mesia, să aleagă o iesle, un loc neînsemnat, o vreme neprielnică după tiparele noastre. Pentru că noi, pretențioșii secolului XXI, generația „care le știe pe toate", am fi gândit altfel lucrurile, pentru că greu pricepem că Dumnezeu nu este ca noi și El niciodată nu se uită la ce izbește ochiul.

Pășim încet în luna decembrie. În spatele măștilor inspirăm aerul rece de iarnă, iar ochii, măcar ochii fiind neacoperiți, privesc luminile, brazii, pregătirile pentru sărbătoare. Fiindcă lumea întreagă iubește această sărbătoare și o asociază cu globurile, luminițele, sclipiciul de pe haine și bucatele de pe mese. O iubesc creștinii și ateii, deopotrivă. Fiindcă, repet, oamenii iubesc sărbătoarea aceasta și cheltuie bucuroși ca să îngrașe bine companiile care o iubesc și mai mult. Dar nu la aceasta doresc să medităm citind aceste rânduri, ci la Isus. Unde e Isus? Pentru tine, unde e Isus acum? Dacă îți închipui că este acel prunc din iesle, te înșeli. A fost acolo o singură dată, înfăptuind cea mai mare minune pentru omenire. Poate consideri că El este pe cruce, așa cum în multe biserici este înfățișat acolo, pe o cruce din lemn. Dar în realitate El nu este nici acolo. A fost acolo o singură dată, înfăptuind cea mai mare minune pentru omenire.

Unde este Isus pentru tine? De ce sărbătorești? Ce sărbătorești? Întreabă-te cu seriozitate aceste lucruri și oprește-te, meditează. Nu cumva, privind spre omenire, la luminile noastre, la mesele noastre și la brazii noștri, Dumnezeu ar spune cum a spus odinioară poporului Israel: „Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile? Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!...Îmi întorc ochii de la voi…(Isa.1:12-15)? Nu consideri că omenirea are nevoie de trezire, creștinul are nevoie de întoarcerea la esență, la adevăr, la acel dialog cu sinele în care să se întrebe pe sine și să își răspundă, cunoscându-se pe sine? De atâția ani, Isus ne așteaptă cu răbdare să ne trezim, să ne maturizăm, să nu mai fim copii, plutind pe valul acestei lumi.

A fost îngăduit un mic virus care a zguduit din temelii pământul, credința și existența multor oameni. Am înțeles cu toții că putem fi numiți oricând pe o listă de decese, am înțeles că ni se poate cere sufletul azi sau mâine, fără a fi întrebați dacă suntem de acord, fără a apuca să ne justificăm vârsta sau necesitatea de a mai sta pe acest pământ. Răbdarea lui Dumnezeu este îndelungă, iar Cel care odată a fost în iesle mijlocește spunând: „mai lasă-l și anul acesta…poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia." (Lc.13:8). Depinde de noi dacă Îl căutăm cu adevărat pe Isus, dacă Îl avem înlăuntrul nostru și dacă vom fi cu El în ziua când toate se vor sfârși. Dar ține minte aceste cuvinte: Isus nu mai este la iesle, ci in inimile celor ce cred in El.

Alexandra Remețan

Editorial - Via Domnului

Pentru ca omul să înțeleagă mai bine mesajul Creatorului, Dumnezeu a folosit adesea în limbajul și mesajul adresat acestuia, elemente simbolice, pilde accesibile gândirii noastre. Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (prin învățătura lui Isus Hristos), găsim pe paginile Scripturii astfel de imagini sugestive.

Una din pildele frumos zugrăvite în Vechiul Testament este pilda viei Domnului, profețită de proorocul Isaia în capitolul 5 al cărții sale. Și fiindcă suntem în plin sezon al culegerii strugurilor, este un moment prielnic să poposim la această pildă, să privim de data aceasta cu alți ochi frumusețea viei. Textul biblic descrie astfel: „Preaiubitul meu avea o vie, pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curăţit de pietre, şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei, şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. „Acum, deci, zice Domnul-locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea! Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum, ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curăţită, nici săpată, spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci şi norilor, să nu mai ploaie peste ea.” (Isa.5:1-6). În acest text, via simbolizează poporul Domnului, Israel, pe care Domnul l-a scos din Egipt și l-a dus într-o țară binecuvântată. Israel era o viță aleasă și Domnul a încheiat legământ cu el, punându-l deoparte dintre toate popoarele. El a avut parte de curățire, de ungere și binecuvântare, iar țara în care a fost așezat era asemenea unui pământ mănos, săpat și îngrășat din care pietrele (popoarele străine) au fost date la o parte. Asemenea viei în care a fost zidit un turn și a fost săpat un teasc, Israel a primit făgăduințe mari, și avea să aibă în mijlocul Său sursa vieții, izvorul de apă vie și protecția unui Străjer care să îl păzească. Domnul și-a făcut partea față de Israel și, asemenea unui tată, aștepta ascultare din partea poporului Său preaiubit, trăgea nădejde că va aduce roade bune. Strugurii sălbatici simbolizează faptele firești, păcătoase, pe care Israel le-a săvârșit, asemenea popoarelor păgâne. Neascultarea lor a adus pedeapsa. Smulgerea gardului ce permite invazia animalelor în vie, surparea zidului de protecție, se regăsesc în istoria poporului Israel prin invazia popoarelor străine, prin îndepărtarea protecției pe care Domnul le-o oferise. În capitolul 10 al cărții Isaia, Asiria este numită nuiaua Domnului pe care a folosit-o pentru a pedepsi pe Israel („vai de asirian-nuiaua mâniei Mele...l-am trimis împotriva unui popor pe care sunt mâniat...să-l calce în picioare"), iar Imperiul Babilonian ca o unealtă de război prin care Domnul a trimis pedeapsa (Ier.51:20). Pe de altă parte, având în vedere partea spirituală a poporului, găsim elemente sugestive în ultima parte a versetului. O vie sănătoasă, productivă, necesită curățare periodică și un pământ gras, săpat regulat și udat. Curățirea spirituală era legată atunci de ritualul jertfelor aduse la Templu, iar acest lucru a fost oprit odată ce poporul a fost dus în robie. Legea a rămas în umbră pentru vremea aceea, astfel că pământul a devenit tare și uscat. Păcatul s-a înmulțit și mai mult, astfel că via Domnului a fost năpădită de spini și mărăcini.

Dacă privim în Noul Testament regăsim simbolul viei în învățătura Domnului Isus. El le explica ucenicilor astfel: „Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard" (In.15:1-6). Asemenea cuvântului scris în Isaia, și aici regăsim principiul curățirii și al rodirii. Noi, creștinii, suntem mlădițele care își obțin viața și seva din viță. Condiția enunțată aici este aceea a rodirii, fără de care mlădița este tăiată și aruncată în foc de către vier. Iar această roadă o putem aduce doar dacă rămânem în Viță, în Hristos. Dacă El nu ar curăța via, aceasta nu ar mai aduce rod. Viticultorii cunosc acest principiu. Pentru ca seva necesară rodului să hrănească fructul, trebuie eliminate părțile uscate sau cele nefolositoare. Mâna Olarului știe cât să apese lutul pentru a-i da forma, mâna grădinarului știe ce și cât să taie. Aceasta este lucrarea pe care noi uneori nu o înțelegem, prin care Domnul prelucrează ființele noastre ca să aducem mai mult rod.

Privind spre finalul acestor vremuri, parcă aud ecoul acestor cuvinte rostite de către Domnul nostru la sfârșitul veacului, înaintea Diavolului și a tuturor martorilor: Via mea, care este a mea, o păstrez eu! (Cântarea Cântărilor 8:12).

Alexandra Remețan

Editorial - Vine dimineața, și este tot noapte…

Mesajul Evangheliei se conturează în jurul acelei nădejdi pe care orice creștin trebuie să o dobândească prin credință: nădejdea slavei, a neprihănirii, a mântuirii și Împărăției lui Hristos. Nădejdea că după călătoria acestei vieți vom avea parte de veșnicie, moartea fiind biruită și păcatul nostru ispășit („nădejdea vieții veșnice, făgăduite mai înainte de veșnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă" Tit1:2). În acest sens, noi stăm într-o stare de așteptare. Realizăm, măcar în parte, faptul că timpul rămas este scurt și suntem călătorii care așteaptă în gară, privind în zare trenul care ar trebui să apară dintr-o clipă în alta. Observăm, în scrierile epistolelor Noului Testament, că această atitudine de așteptare o aveau și apostolii, ca și cum Hristos ar fi putut reveni chiar în zilele lor. Și noi toți cei care iubim și așteptăm venirea Lui, privim prin credință orizontul spre a zări lumina, luceafărul de dimineață.

În cartea proorocului Isaia sunt scrise aceste cuvinte deosebite, care sunt atât de potrivite pentru vremea în care trăim: „Străjerule, cât mai este din noapte? Străjerule, mai este mult din noapte?" (Is.21:11). Noaptea este imaginea simbolică a domniei răului, a stării de păcat și întuneric spiritual din această lume. Creștinii sunt îndemnați să lumineze ca niște făclii în acest întuneric și să vegheze, să rămână treji, pentru a nu își pierde răsplata. Apostolul Pavel spunea: „ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei…" (Rom.13:11,12). Noi trăim în mijlocul acestei lumi, dar am fost izbăviți de sub puterea întunericului și strămutați în Împărăția Fiului (Col.1:13), astfel că nu trebuie să luăm deloc parte la faptele neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândim.

Iată însă răspunsul străjerului din cartea Isaia: „Străjerul răspunde: Vine dimineața, și este tot noapte." Aceasta este realitatea pe care noi o trăim acum, în aceste vremuri. Știm că venirea lui Hristos este foarte aproape, însă suntem încă înconjurați de întuneric. Așa cum spunea Apostolul Petru, s-au ridicat mulți batjocoritori care spun: „Unde este făgăduința venirii Lui? (2Pet.3:4). Așteptarea și aparenta întârziere a venirii Lui îi face pe mulți să cadă în extrema necredinței, a nepăsării. Însă cel mai mare risc și dușman nevăzut al creștinului în ceasul de pe urmă al nopții este AȚIPIREA. Știm că vine dimineața, știm că este foarte aproape, și totuși, este încă noapte. Care este pericolul ațipirii? Să analizăm lucrurile la propriu, pentru a înțelege mai bine această stare spirituală. Atunci când ești obosit, iar împrejurările sunt de așa natură ca să aluneci într-o stare de liniște, amorțirea simțurilor se instalează și, fie că vrei sau nu, ațipești, adică intri în prima fază a somnului. Problema este că nu poți să realizezi că ai ațipit decât în momentul în care te trezești, iar asta poate fi prea târziu. Spiritual vorbind, când împrejurările în care trăim ne induc o stare de nepăsare, obișnuință, rutină, lipsă de implicare/voință, riscăm să ațipim. Mai mult de atât, Diavolul se uptă să ne atragă în activități și preocupări prin care să neglijăm hrănirea sufletului și astfel să devenim victime sigure. Pentru a fi treaz și a-ți păstra lumina aprinsă, acestă flacără trebuie întreținută. Câtă vreme Domnul Isus a fost pe pământ, le-a spus ucenicilor astfel: „ Lumina mai este puțină vreme în mijlocul vostru . Umblați ca unii care aveți lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul (In.12.35). Chiar dacă Hristos, sursa luminii noastre, este acum la dreapta Tatălui, El ne-a lăsat din lumina Sa și aceasta ne va ține treji până la revenirea Lui. Riscul să ne cuprindă întunericul este mereu prezent, și anume riscul de a ne lăsa atrași în compromisuri cu păcatul, de a permite păcatul în viața noastră puțin câte puțin, acesta având puterea să stingă încet lumina din noi („Ia seama dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric" Lc.11.35).

Dragi creștini, rolul nostru ca și mădulare este să conlucrăm împreună spre a atinge țelul spre care am pornit. Înaintăm pe un drum spre Împărăție, iar obstacolele și atacurile vrăjmașului ne slăbesc puterea, ne împiedică și uneori ne doboară. Atunci intervin mâinile care ridică, cuvintele care încurajează, sfaturile care zidesc, pe care ni le oferim unii altora. Ca și cum am fi ostași pe un câmp de luptă, noi nu trebuie să ațipim și trebuie să ne ajutăm unii pe alții, ca să rămânem treji. În curând, da, în curând, va răsuna trâmbița străjerilor și cu adevărat vom putea striga: „dimineața a venit!". Isus Hristos revine în curând!

Alexandra Remețan

Editorial - În anul secetei nu încetează să aducă rod

Dragi cititori, trăim vremuri dificile și traversăm o perioadă cu evenimente pe care cei mai mulți dintre noi nu ni le-am imaginat. Deși adesea Duhul Sfânt ne-a avertizat în multe împrejurări, am fost luați prin surprindere de încercarea care a venit peste lumea întreagă. Un amalgam de știri a pătruns și pătrunde în casele noastre, izbutind adesea să ne cutremure ființa și să pună la încercare temelia pe care suntem zidiți. Unii au fost și sunt puși pentru prima oară în fața imprevizibilului. Văzând că în fața bolii nu se are în vedere fața omului, nici vârsta, statutul social ori profesional, religia sau nivelul credinței, omul, oricare ar fi el, pleacă privirea în jos și cel puțin o dată meditează, înghițind acel nod din gât, ascunzând înăuntrul minții sale întebarea: „dacă voi fi și eu…?" Aici nu este vorba neapărat de teamă, ci este o oarecare cercetare a sinelui, a posibilității de a fi îngăduit la a trece prin cuptorul aprins de focul ciumei din anul 2020. Da, se poate să fie oricare dintre noi îngăduit la acest test și păzească-ne Domnul de la a judeca pe aproapele nostru care va fi să treacă prin valea înercării.
Însă scopul acestor rânduri nu este acela de a reaminti gustul amar al știrilor și al întâmplărilor la care fără să dorim suntem martori, ci de a ne opri la un popas al meditării, al cercetării de sine și de a căuta răspunsuri la întrebările care ne frământă.

1. ÎNGĂDUIT, ÎNTÂMPLĂTOR SAU SCĂPAT DE SUB CONTROL?

În primul rând, trebuie să conștientizăm un adevăr important: trăim vremurile de pe urmă, timpul rămas pentru omenire este tot mai scurt și ceea ce trăim este împlinirea unor semne scrise în Scripturi. Nu este ceva ce i-a scăpat lui Dumnezeu de sub control, ci totul este îngăduit de El pentru trezirea spirituală a omenirii care s-a adâncit în păcat, pentru trezirea noastră, a tuturor, din starea de nepăsare, neveghere și compromis. Să ne amintim de poporul Israel, care era nestatornic, aluneca în neascultare și atunci Domnul trimitea încercările pentru a-I trezi („ei Îmi întorc spatele și nu se uită la Mine. Dar, când sunt în nenorocire, zic: scoală-Te și scapă-ne!" Ier.2:27, „degeaba v-am lovit copiii; n-au luat seama la certare" Ier.2-30, „Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău? Is.1:5; „Tu-i lovești, și ei nu simt nimic, îi nimicești, și nu vor să ia învățătură…nu vor să se întoarcă la Tine" Ier.5:3). Însă nu uita, tu, cititorul acestor rânduri, faptul că Dumnezeu are dragostea adevărată a unui Tată care dorește ca tu să ai viața veșnică, El nu găsește plăcere în suferința și durerea omenirii („Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască." Ezec.33:11). Noi suntem limitați și tindem să privim doar până la linia orizontului firesc, la această viață. Însă viața aceasta este precum apa ce o ții în palmă și se scurge printre degete, iar viața veșnică este precum oceanul vast pe care nu îl poți cuprinde. Încă nu o vedem, decât prin credință, dar Dumnezeu o vede și a pregătit-o pentru noi.

2. CE URMEAZĂ SĂ SE ÎNTÂMPLE?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în Scriptură. Am putea scrie pagini întregi, însă ne vom concentra asupra esenței: orice va fi să se întâmple, noi nu trebuie să ne temem, să ne îngrozim și să ne îndoim de Cel care ne-a răscumpărat. Domnul Isus a spus ucenicilor că vor veni foamete, ciumi, războaie, cutremure, dar toate aceste lucruri TREBUIE SĂ SE ÎNTÂMPLE. Ei au trăit în acea generație persecutată pentru credință. Noi trăim în această generație a vremurilor de pe urmă. Însă cu toții avem de trecut probele credinței, căci„în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri"(Fapte 14:22). Însă „știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu"(Rom.8:28). Și „dacă trăim, pentru Domnul trăim și, dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului" (Rom.14:8). Să nu ne pierdem însă nădejdea și pacea, ci să spunem: „nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul" (Ps.46:2). Viața noastră este ascunsă în Hristos, noi suntem călători pe acest pământ și facem fiecare lucrarea la care am fost rânduiți în cadrul Bisericii Lui, până va veni El. Și dacă Hristos a spus să nu ne îngrijorăm, căci până și perii din cap ne sunt numărați, fără îndoială că nu ni se va întâmpla nimic fără voia Sa.

3. CE TREBUIE SĂ FAC CA ȘI CREȘTIN ÎN ACESTE VREMURI?

În această perioadă creștinii simt lipsa părtășiei frățești, a slujbelor unde sufletul le era cuprins de bucurie, credința întărită și inima vindecată. Parcă totul este un vis, un vis din care așteptăm să ne trezim ca să ne putem bucura că a fost doar un vis. Însă nu este așa. Trăim această realitate în care trebuie să ne adaptăm. Mulți se întreabă: poate un creștin să fie roditor, să fie plin de putere, credință, nădejde, să crească spiritual în aceste vremuri? Cu siguranță că da. Există însă o condiție, așa cum ne scrie Scriptura despre omul roditor: „Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-și întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, și frunzișul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme și nu încetează să aducă rod." (Ier.17:7,8). Cuvintele proorocului Ieremia ne arată care este secretul unei vieți spirituale roditoare chiar în vremuri ca acestea: asemenea pomului care e sădit lângă apă, creștinul trebuie să fie adânc înrădăcinat în Hristos, apa vieții, sau, cu alte cuvinte, în Cuvântul Său dătător de viață. Isus Hristos spunea: „Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (In.15:5). Oricât ai încerca să te bazezi pe puterile tale, pe înțelepciunea ta sau pe experiența acumulată, tot vei ajunge să scazi în putere, asemenea unei candele care arde și încet, dar sigur, se consumă. Singurul mod în care sufletul nostru este zidit, încărcat, este prin Hristos, și acest proces se realizează prin rugăciune, adâncirea în Scriptură și veghere în trăire.

Fă din El desfătarea ta și vei primi tot ce are nevoie inima ta! Mai exact, mai concret, ca să fim practici și consecvenți, este nevoie de DISCIPLINĂ. Autoritățile ne pot opri să ne unim în număr mare, să avem slujbe publice, însă nimeni și nimic nu ne poate fura acea odăiță ascunsă în care suntem pe deplin liberi să vorbim cu Dumnezeul nostru, să plângem și să ne bucurăm oricând și oricât. Roagă-te! Nu lăsa vrăjmașul să te amăgească și să închidă ușa odăiței tale, fiindcă este sursa de putere care ți-a rămas. Nu lăsa Scriptura nici pe motiv că o cunoști, nici pe motiv că nu ai înțelege-o singur. Citește, citește, căci nu este o istorie, nici o călătorie între oameni apuși de vremuri; fără să realizezi, cuvintele ei produc în tine viață, te ridică, te mustră, te modelează și fac posibilă transmiterea sevei din Viță în tine, mlădița dependentă de Viță. Unește-te cu cei care sunt aproape de tine, și fă din casa ta un Gosen, o arcă ce se îndreaptă spre cer. Trăim vremuri în care Cuvântul este propovăduit în literatură și mass media și avem surse de învățătură și sfătuire nenumărate. Nu avem motive să ne plângem de lipsa de învățătură. Însă dacă sufletul nostru se va hrăni cu ape tulburi, cu ceea ce oferă lumea acesta ca și desfătare și divertisment, riscăm să ne îndepărtăm rădăcinile dinspre râul de care depinde viața noastră veșnică.

Fii roditor în anul secetei și nu te lăsa doborât de arșiță! Fă binele și depărtează-te de rău. Mereu vei putea să faci fapte bune, ele nu pot fi oprite niciodată. Trebuie doar să asculți chemarea Duhului Sfânt care te va călăuzi să umbli în ele. Pregătește-te pentru cer, căci timpul este pe sfârșit!

Alexandra Remețan

Editorial - O dragoste care nu are margini

Cu siguranță toți cititorii Bibliei sunt impresionați de anumite cuvinte, reacții ale Domnului în anumite situații, pe care le regăsesc manifestate de-a lungul istoriei și scrise pe paginile sfinte. Proorocii, mesagerii lui Dumnezeu, au exprimat uneori dezamăgirea, tristețea, mânia și bucuria lui Dumnezeu față de oameni, popoare și mai ales față de poporul Israel, în moduri impresionante. Deși Biblia fost tradusă în multe limbi și dialecte, totuși, esența, puterea cuvintelor exprimate este reală pentru orice cititor. Astfel, rămânem impresionați de acest Dumnezeu unic și minunat, citind pasaje pline de încărcătură emoțională și înțelegând, atât cât ne este cu putință, caracterul dumnezeiesc, plin de o dragoste și înțelepciune fără margini.

Am putea trata în detaliu cuvintele scumpe ale tuturor proorocilor Vechiului Testament ca să expunem adevărate comori, însă vom privi puțin la proorocul Osea. El a început să transmită mesajele sale la aproximativ 200 de ani de la separarea regatului de Nord de regatul lui Iuda și s-a adresat îndeosebi lui Iacov (sau Efraim), pe vremea unui împărat rău, Ieroboam II. Cartea este o colecție de scrieri cu tentă poetică a profețiilor lui Osea, pe parcursul a 25 de ani, când regatul se îndrepta spre haos, atrăgând pedeapsa Domnului prin invazia poporului asirian, în 722 Î.Hr.

Cu toții cred că am fost impresionați de porunca Domnului către Osea, de a încheia legământ cu o prostituată, pentru a crea astfel o imagine simbolică, pe înțelesul tuturor, a dragostei pe care o manifestă Dumnezeu față de un popor precurvar, cum era atunci Israelul în ochii Săi („Du-te și ia-ți o nevastă curvă și copii din curvie, căci țara a săvârșit o mare curvie, părăsind pe Domnul!" Os.1:2). Domnul a spus: „iubește-o cum iubește Domnul pe poporul Israel, care se îndreaptă spre alți dumnezei… Os.3:1). Câtă durere putea fi în inima lui Dumnezeu să vadă cum poporul pe care l-a ales și binecuvântat, își îndreaptă inima, gândurile, admirația, faptele, spre idoli deșerți. De fapt, imaginea simbolică a acțiunii lui Osea este următoarea: Dumnezeu a ales pe Israel și a încheiat un legământ cu el, asemenea căsătoriei lui Osea cu Gomera, știind dinainte că este un popor încăpățânat, știind că nu va respecta legământul. Asemenea femeii care și-a îndreptat inima spre ibovnici, tot așa Israel a înșelat dragostea pe care a primit-o din partea lui Dumnezeu, printr-o curvie spirituală („a urmat învățăturile care-I plăceau" Os.5:11). Consecința păcatului avea să fie exilul (în general, în Vechiul Legământ orice neascultare trebuia să își atragă o pedeapsă pentru ispășire).

Dumnezeu se folosește de mesagerii săi pentru a transmite mesajele, chiar dure și mustrătoare: „îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele…" Os.6:5). Astfel, Osea exprimă în cuvinte durerea din inima Domnului („ca apa îmi voi vărsa mânia peste ei!" Os.5:10; „voi pleca, Mă voi întoarce în locuința Mea, până când vor mărturisi că sunt vinovați și vor căuta Fața Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine" Os.5:15). Pagină după pagină, citim cuvinte grele, izvorâte dintr-o adâncă durere, dezamăgire. Și totuși, după cel mai dureros cuvânt, și anume: „nu-i mai pot iubi…" (Os.9:15), la un moment dat se ridică raza dragostei eterne și credincioșiei lui Dumnezeu, care spune: „cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele?...Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă…căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om" (Os.11:8.9).

În capitolul 13 se redă următoarea imagine: Israel a fost luat dintr-un pustiu fără apă, a fost dus la pășune, dar, când a dat de pășune, s-a săturat, și inima i s-a umflat de mândrie, de aceea a uitat pe Domnul. După mânie, întristare și dezamăgire, Dumnezeu își arată imensa dragoste întinzând brațele către poporul răzvrătit și făgăduindu-I speranță, iertare, nădejde. Aceasta este taina cărții („Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!...Îl voi asculta și îl voi primi…de la Mine îți vei primi rodul." Os.14:4-8).

Proorocul concluzionează, în ultimul verset al cărții, faptul că acest mesaj al dragostei, această dovadă a bunătății și caracterului lui Dumnezeu, este pentru noi, toți: „cine este înțelept, să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput să le înțeleagă!" Os.14:9). Dumnezeu dorește să Îl cunoaștem, să pătrundem în dragostea Lui. El nu dorește ca noi să avem o cunoaștere intelectuală despre El, ci o cunoaștere a inimii, care ne va ține aproape de El. Asemenea lui Israel, și noi, creștinii, am fost răscumpărați de Dumnezeu dintr-o pustie și moarte spirituală. Înnoiți prin legământ, am devenit ai Lui. Și noi trebuie să ne ferim de preacurvia spirituală, de idolatria zilelor noastre, care nu este sub forma unei statui sau a unui altar în grădini, ci este pericolul împărțirii inimii noastre între lucrurile lumii acesteia, pericolul compromisului cu păcatul și pericolul de a devieni căldicei, nepăsători față de Împărăția lui Dumnezeu.

Alexandra Remețan

Editorial - Chivotul din casa ta

Poporul Israel a fost poporul în mijlocul căruia Dumnezeu a coborât, poporul pe care l-a însoțit în timpul călătoriilor prin pustie și mai apoi în țara promisă. Scriptura ne relatează de prezența Sa prin norul și focul ce mergea înaintea lor, indicându-le fiecare popas. De asemenea, după ce a fost construit Templul, adesea găsim scris despre norul și slava lui Dumnezeu care s-au manifestat vizibil. Acest lucru era legat în mod deosebit de unul din elementele sfinte și prețuite ale Templului: chivotul din Sfânta Sfintelor. Detaliile despre chivot le găsim în Exod 25:10-22. Iată ce a spus Domnul lui Moise: „Acolo Mă voi întâlni cu tine;… la înălțimea capacului ispășirii, dintre cei doi heruvimi așezați pe chivotul mărturiei… "; „deasupra capacului ispășirii Mă voi arăta în nor"(Ex.25:22, Lev.16:2). În foarte multe pasaje în care este prezentat chivotul și Locul Preasfânt se repetă această expresie: „acolo Mă voi întâlni cu tine". Este scris că atunci când intra Moise în cortul întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, auzea glasul care-I vorbea de pe capacul ispășirii și vorbea cu Domnul (Num.7:89). Ce mare har! Și totuși, vom vedea mai târziu că și noi beneficiem de acest mare har!

Binecuvântare sau blestem

Prezența chivotului într-un anumit loc o considerăm o binecuvântare, nu-i așa? De exemplu, atunci când chivotul a fost dus provizoriu în casa lui Obed-Edom, Biblia scrie că Domnul l-a binecuvântat pe el și casa lui din pricina chivotului (2Sam.6:11). Totuși, atunci când chivotul a fost capturat de filisteni și dus în țara lor, este scris că „Mâna Domnului a apăsat asupra celor din Asdod și i-a pustiit, i-a lovit… (1Sam.5:6). Apoi l-au dus la Gat, unde de asemenea „mâna Domnului a apăsat asupra cetății și a fost o mare groază" (2Sam.5:9). Când au dus chivotul în Ecron, o altă cetate a filistenilor, ecroniții au strigat: „au adus la noi chivotul Dumnezeului lui Israel ca să ne omoare, pe noi și poporul nostru"(2Sam.5:10).

Din punct de vedere spiritual, chivotul, acea cutie poleită cu aur ce conținea tablele legii, mana și toiagul lui Aaron, este simbolizat în noul legământ prin Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia mântuirii noastre. Este cuvântul întrupat, prin care s-a făcut ispășire, asemenea cu stropirea sângelui odinioară peste capacul ispășirii, spre iertarea poporului. Este Cuvântul adevărat, desăvârșit, care hrănește, după cum mana a hrănit în pustie sute de mii de oameni. Este cel care autorizează și face lucrarea Duhului prin copiii Domnului în atât de multe moduri, așa cum Aaron a fost ales și uns de Dumnezeu.

Avem acest Cuvânt, acest Chivot, în casele noastre, pe monitoarele noastre, răsună în bisericile noastre, și totuși, felul în care ne raportăm viața la el poate aduce ori binecuvântare, ori blestem. Diferența o face trăirea noastră. El nu este doar o carte de citit, nu este o istorie relatată, nu este o hartă veche, nici o imagine a trecutului. Cuvintele sale sunt vii, sunt cuvintele scrise care au puterea să dea viață acelui suflet din noi care, neîngrijit și nehrănit ajunge să se usuce și să se împietrească. În momentul în care primești chivotul în casa ta, în care intri în legământul sfânt al păstrării acestuia în inima ta, el va aduce binecuvântare. Însă neascultarea și îndepărtarea de adevăr aduce blestemul. Pune-l la loc de cinste în inima ta, în casa ta, cinstește-l și împlinește-l!

Alexandra Remețan

Editorial - Ziua Cincizecimii

Cincizecimea. Un cuvânt cu o mare însemnătate, care ascunde taine ale prezentului și trecutului. Ale trecutului, pentru că este numele de mii de ani al uneia din sărbătorile date poporului Israel prin Moise. Fiecare din acele sărbători vechi testamentale au un corespondent în Noul Legământ. Sărbătoarea Cincizecimii (Exod 34:22, Num.28:26) era sărbătoarea primelor roade, numită și Sărbătoarea Săptămânilor/Secerișului, deoarece este calculată prin 7 săptămâni (50 de zile de la perioada Paștelui și a Azimilor). Cincizecimea era o ocazie de bucurie şi de recunoştinţă, când poporul aducea înaintea Domnului „cele dintâi roade din secerişul grâului”.

Când S-a înălțat la cer, Domnul Isus a poruncit ucenicilor Săi să aștepte în Ierusalim, acasă, am putea-o numi „odaia așteptării", până avea să fie trimis Mângâietorul. Această lucrare a fost promisă și profețită cu sute de ani înainte de a se împlini, însă nu a fost înțeleasă până la momentul împlinirii ei („Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele…" Ezec.36:26). Istoria ne relatează faptul că poporul Israel nu a putut îndeplini acea ascultare deplină de poruncile Domnului, acea dragoste adâncă pe care a cerut-o Dumnezeu, fiindcă acestea puteau fi împlinite numai în momentul în care firea avea să fie biruită de Duhul. După o analiză mai profundă a Scripturii, observăm că Cincizecimea este legată de coborârea prezenței lui Dumnezeu și a focului pe Muntele Sinai la darea Legii. Focul și puterea de atunci au cuprins poporul de teamă când a înțeles măreția și autoritatea lui Dumnezeu. Acest semn al focului îl regăsim în Faptele Apostolilor în limbile de foc ce s-au așezat peste cei umpluți de Duhul Sfânt. De data aceasta Dumnezeu nu scrie pe table de piatră, ci pe inimi de carne, legea Duhului de viață, a iubirii și ascultării prin dragoste și unitate cu El. De aceea apostolul Pavel scrie în epistolele sale despre lupta și împotrivirea firii pământești cu Duhul. Pentru a birui firea și îndemnurile ei este nevoie de puterea Duhului. Pentru a asculta voia Tatălui dint toată inima este nevoie ca Duhul Său să locuiască în noi. Bineînțeles, lucrarea Duhului Sfânt în viața unui credincios se realizează încă de la neșterea sa din nou și lucrarea Duhului este mult mai amplă decât o înțelege mintea noastră. Călăuzirea, cercetarea, lucrarea Sa are loc în viața celui credincios nu doar în momentul în care acesta primește umplerea și revărsarea prin vorbirea în limbi, ci pe tot parcursul creșterii sale spirituale.

Vântul, focul, vorbirea în limbi sunt elemente descrise în acest cadru, pe care omul cu mintea sa nu le poate înțelege pe deplin. De fapt, ca să înțelegi această lucrare este nevoie de credință, iar apoi, ca să poți înțelege botezul cu Duhul Sfânt, trebuie să fi fost umplut mai întâi cu Duhul Sfânt. De aceea este scris că „nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu" (1Cor.2:11) și pentru a le înțelege este necesar să ai Duhul. Biblia ne spune că atunci când cineva vorbește în alte limbi, cu duhul el spune taine, este o comunicare directă cu Tatăl, „căci Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite" (Rom.8:26). Isaia precizează un aspect ce pare a avea legătură tocmai cu vorbirea în alte limbi („Ei bine! Prin niște oameni cu buze bâlbâitoare și cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia, Domnul." Is.28:11). Asta ne aduce aminte de ziua Cincizecimii, când oameni din toate neamurile erau adunați și au fost martori la mesajul Domnului transmis prin diverse limbi, astfel că mii de oameni au primit credința.

Hristos și-a arătat dragostea prin faptul că S-a dat pe Sine prin jertfă pentru TOȚI. Tot așa, Duhul Sfânt a fost trimis pentru toți cei care L-au primit pe Hristos, indiferent de naționalitate, condiție socială, culoarea pielii. El a fost turnat peste tineri și bătrâni, peste femei și bărbați, peste robi și roabe, după cum a fost profețit prin proorocul Ioel („În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu…"(Fapte 2:17). De fapt, Duhul Sfânt rezolvă veșnica problemă a discriminării, a mândriei și a superiorității atât de prezente azi în societatea noastră. Un om umplut de Duhul lui Dumnezeu poartă amprenta caracterului Său sfânt și va putea revărsa dragostea, bunătatea, blândețe asupra celor din jurul său. La polul opus este caracterul Diavolului, care promovează eul, mândria și superioritatea unuia asupra celuilalt, rădăcina tuturor războaielor și urii.

Diavolul aude rugăciunile noastre, așa cum a auzit și rugăciunea lui Daniel și a încercat să oprească răspunsul și descoperirile trimise de Domnul ca urmare a acelei rugăciuni (Dan.10:12), însă Diavolul nu are Duhul lui Dumnezeu și nu poate înțelege comunicarea în Duhul. El nu dorește ca noi să ne rugăm prin Duhul Sfânt, nu dorește să fim biruitori asupra păcatului. De aceea, planul Diavolului pentru a opri lucrarea Duhului Sfânt se desfășoară cu intensitate în aceste vremuri. El are mai multe metode:
-în primul rând, distrage atenția creștinilor de la această lucrare, pentru a-i face să nu o dorească, să nu o ceară lui Dumnezeu, și în schimb le oferă diverse preocupări sau acea stare de complacere, de automulțumire care îi împiedică să dorească mai mult
-învățăturile unor lideri religioși care susțin că acestă lucrare a fost valabilă doar în vremea apostolilor
-imitație sau autoamăgire a multor creștini care confundă lucrarea Duhului Sfânt cu manifestări spirituale care îi conving că ei ar fi pecetluiți cu Duhul Sfânt. Tot aici putem aminti de proorocii mincinoși, duhurile amăgitoare sau de ghicire care vin din lumea spirituală pentru a înșela.

Iată cât adevăr se găsește în cuvintele marelui evanghelist A.W.Tozer: „Oamenii vor să trăiască anumite senzații într-un fel sau altul și există și oameni care vor să fie plini de Duhul Sfânt și să experimenteze prezența Duhului Sfânt, pentru senzația pe care ar putea-o trăi. Majoritatea vor senzația dar nu și sfințenia trăirii prin Duhul Sfânt, vor bucuria dar nu și puritatea vieții pline de Duhul Sfânt.” Tot el spunea că, dacă într-o zi s-ar lua Duhul Sfânt din biserici, 95% din creștini nu ar simți nici o durere. Pentru că puțini sunt cei care cunosc și deosebesc amprenta Duhului Sfânt în lucrările duhovnicești din cadrul bisericii. Mai mult ca oricând, este nevoie să lucrăm, este nevoie să ducem mai departe această misiune. Nu este vremea să stăm și să așteptăm în odaia de sus, ci este vremea să ieșim, să fim lumină, să aducem roadă. Nu suntem singuri! Putem înainta prin puterea pe El ne-o oferă.

Alexandra Remețan

Editorial - A fi om după inima lui Dumnezeu

În orice domeniu al vieții noastre, fie că este vorba de școală, serviciu sau chiar în căsnicie, fiecare dintre noi pornim cu avânt și dorință să obținem cele mai bune rezultate, să aducem mulțumire celor care într-o anumită măsură, ne evaluează. Cu atât mai mult trebuie să dorim acest lucru în ceea ce privește legământul de slujire pe care l-am încheiat cu Însuși Dumnezeu.

Dacă tu, care mărturisești că ai cunoscut pe Hristos și ai ales să Îl urmezi, totuși nu simți și nu ai simțit până acum dorința fierbinte de a-ți depăși propriile limite pentru a crește și a-L cunoaște mai mult pe Cel Preaînalt, înseamnă că inima ta nu a fost încă predată pe deplin Lui. Acea dragoste dintâi despre care ni se scrie în Apocalipsa nu este opțională, este imperativă; e o dovadă, o mărturie a prezenței Lui în inima ta, ca o pecete pe care trebuie să o păstrezi până la capăt. Ce ai putea să îți dorești mai mult, tu, ființă muritoare, decât să ai șansa de a pătrunde dincolo de perdeaua care te desparte de un nivel mai adânc al cunoașterii lui Dumnezeu, de întipărire a caracterului Său în ființa ta? Aici nu mai este vorba de păreri, de oameni, de concepții, nici de trup și viața pământească. Este muntele Moria al sufletului tău, unde să te întâlnești cu El și unde să poți spune: „arată-mi slava Ta". Mulți caută minuni și mulți fac cercetări despre înțelepciune, însă slava Lui stă în ascunderea lucrurilor, pentru ca tu să cauți să le descoperi. Cu alte cuvinte, totul s-ar putea descrie în dorința de a fi un om după inima lui Dumnezeu. Să Îl cauți pe El nu pentru alt scop, ci pentru a înțelege care este voia Lui, pentru a o putea asculta. Fiindcă, de la început, totul a fost și este despre ASCULTARE. Aici e dovada deplină a iubirii, o iubire care se supune. Aceea pe care a avut-o Avraam, Moise, David, profeții, Hristos și toți cei care L-au urmat mai presus de orice.

Cum este un om după inima lui Dumnezeu? Dacă ar fi să privim la creștinul zilelor noastre, ar fi greu, sau ușor de recunoscut? Însă nu asta urmărim, să cunoaștem cine este sau nu după inima lui Dumnezeu, ci să ne cunoaștem pe noi înșine. Să facem o disecție a inimii noastre și sa privim absolut tot ce găsim acolo, căci de ochiul critic ne putem ascunde, dar nu ne vom putea ascunde niciodată de Ochiul care cercetează totul, „inima și rărunchii" (Ier.17:10). Rărunchii, din punct de vedere spiritual, simbolizează discernământul, deosebirea binelui de rău pe care o facem conștient și care va determina sănătatea noastră spirituală.

Un om după inima lui Dumnezeu ascultă voia Domnului chiar dacă nu îi place ceea ce i se cere sau i-ar aduce suferințe, dezavantaje pe plan pământesc.
Avraam și-a părăsit locuința și a ascultat chemarea lui Dumnezeu chair dacă nu avea nici o certitudine despre locul și viitorul său. Mai mult de atât, după o așteptare de peste 20 de ani de a avea un fiu, i s-a cerut să il aducă jertfă tocmai pe fiul mult așteptat, lucru mai presus de orice înțelegere omenească. Moise și-a riscat viața mergând înaintea lui Faraon, deși nu a fost alegerea sa, dar a ascultat în totul voia Celui ce l-a trimis. Apoi, răsfoind paginile Scripturii, găsim oameni care au ascultat și împlinit poruncile Domnului cu orice preț, cum a fost Iefta, care și-a pierdut fiica din pricina respectării jurământului ce l-a rostit. Dar exemplul desăvârșit este Hristos, care a părăsit slava cerească și a ales să asculte chemarea Tatălui, jertfindu-se pe Sine. O astfel de inimă iubește Dumnezeu. Ești tu gata să asculți dacă astăzi Domnul îți cere să renunți la confortul tău, la bogăția sau frumusețea ta, la orice avantaje pământești, pentru a asculta? S-ar putea ca Domnul să îți ceară anumite lucruri ca să îți încerce credincioșia față de El. Sau poate Domnul are nevoie de un lucrător pe care să îl trimită în mijlocul luptei și te trimite să faci un lucru greu pentru tine. Este ușor să spunem în rugăciune: „Doamne, te iubesc, vreau să te ascult!", dar trebuie să o dovedești.

Un om după inima lui Dumnezeu nu poate să aibă mândrie.
Mândria este cel mai periculos păcat, nu pentru că nu ar putea fi iertată, ci pentru că cel care suferă de boala mândriei nu își dă seama că o are. Este ca o lepră care paralizează simțurile, astfel încât omul poate fi sigur că starea sa este bună și chiar foarte bună, neștiind că focul luciferic îi roade interiorul încet și sigur. Există mai multe tipuri de mândrie, însă culmea lor este aceea pe care a mustrat-o Hristos cel mai aspru: mândria fariseică, acea mândrie în care te simți mai bun, mai neprihănit și mai sfânt decât ceilalți și, fără să îți dai seama, îi privești de sus, iar tu consideri că ai o „trecere" mai aparte înaintea lui Dumnezeu, fie pentru că ai un dar duhovnicesc sau o poziție ceva mai înaltă decât alții, fie pentru că îți cuantifici anumite fapte de merit care cântăresc greu și valoros în cumpănă. Să luăm exemplu pe Saul, care, după ce păcătuiește, îi cere proorocului Samuel să îl cinstească înaintea poporului ca să nu își piardă reputația. La polul opus îl regăsim pe David care, deși fusese uns împărat de către Samuel, a fugit mulți ani de Saul și l-a respectat ca uns al Domnului. Ori de câte ori a avut ocazia să îl ucidă, el nu a ales să își facă dreptate, ci s-a plecat supus voii Domnului, așteptând ca El să îi facă dreptate. O dovadă de smerenie rar întâlnită atunci și acum. Mândria a ucis prooroci, a doborât împărați, a dărâmat popoare. Ferește-te de ea!

Un om după inima lui Dumnezeu nu caută slava sa proprie.
Îmi aduc aminte de momentul în care Domnul a lăsat Duhul Său peste 70 de bătrâni din Israel ca să împartă lucrarea cu Moise. Iosua a fost stupefiat și i-a spus lui Moise acest lucru, iar Moise i-a răspuns: „Ești gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci și Domnul să-și pună Duhul Lui peste ei!" (Num.11:29). Moise nu a dorit să fie unicul și cel mai deosebit prooroc, ci scopul său era pura lucrarea a Domnului. Îmi aduc aminte de Iosif și de Daniel care, atunci când au mers înaintea împăratului ca să dea fiecare tălmăcire visului, au slăvit Numele Lui, onorându-L pe El („dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înțelepciune mai mare decât a tuturor celor vii…" Dan.2:30). Însuși Hristos, în toate minunile pe care le-a săvârșit, a spus tuturor să nu îl facă de cunoscut. El mereu a căutat voia și slava Tatălui. Cei care caută să se înalțe, dimpotrivă, își pierd valoarea în Ochii curați și sfinți ai Domnului. Este o capcană puternică a vremurilor noastre, când principiile acestei lumi încurajează poziția de lider, imaginea de sine, admirația celorlalți.

Un om după inima lui Dumnezeu se concentrează pe lucrurile de sus, și nu pe lucrurile pământești.
„Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești". Așa sună proverbul. Dar iată un alt model care trebuie să ne dea de gândit: „spune-mi cu ce te îndeletnicești, cu ce îți ocupi timpul, ce te pasionează, care îți este desfătarea, ca să îți spun cine ești." Nu ceea ce văd oamenii, ci ceea ce faci în ascuns, ceea ce văd Ochii Lui. „Dacă, deci, ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu" (Col.3:1). Căci așa cum spunea proorocul Ezechiel, mulți „cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor" (Ezec.33:31).

Un om după inima lui Dumnezeu iartă și iubește, și nu poate urî.

Cât de multe motive ar fi avut David să îl urască pe Saul…pune-te în situația lui. Să biruiești pe Goliat, salvând Israelul din mâna filistenilor, să fii un soldat credincios și să îți slujești stăpânul cu credincioșie, și dintr-o dată, cel pe care îl iubești și slujești, să se întoarcă cu ură împotriva ta, încercând să te ucidă. Un duh de ucidere pusese stăpânire pe Saul. Iar David a avut acea inimă ca să înțeleagă că dincolo de Saul stă un duh rău. Să înțeleagă că nu trebuie să urască omul, ci că lupta este pe un câmp mai mare, spiritual, și acel lucru a fost îngăduit de Dumnezeu ca el să poată fi un om încercat, testat, pentru a dobândi slujba făgăduită cu mulți ani înainte prin untdelemnul turnat de către Samuel pe capul său. Aici este caracterul lui Dumnezeu, pe care cu toții l-am înțeles la cruce, când Mielul a spus: „Tată, iartă-I, că nu știu ce fac!". Acesta e caracterul pe care trebuie să îl avem, fără de care nu putem îmbrăca haina albă a neprihănirii.

Un om după inima lui Dumnezeu se încrede în El în orice vreme.
Așa cum a făcut Iosif când a fost vândut de frații săi, apoi întemnițat pe nedrept. Așa cum a făcut Iov, când a fost încercat. Așa cum au făcut apostolii când au avut parte de prigoană. Fiindcă dragostea înseamnă încredere, iar credința înseamnă o încredere neclintită.
Ar mai fi multe de spus, multe trăsături ale unui om după inima lui Dumnezeu, însă desăvârșirea o găsim în Cuvântul Său. Dobândirea unui astfel de caracter nu se face la o clipeală, ci este o călătorie, o adâncire în El și o desprindere a ființei umane de eul pământesc. Dumnezeu să ne ajute!

Alexandra Remețan

Editorial - Altarul de aur al inimii tale

Domnul a ales pe Avraam, un om credincios din care a format un popor ales, pus deoparte dintre neamuri. În Exod 4.22, mesajul transmis lui Faraon din partea Domnului a fost: „Așa vorbește Domnul: Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut." Acest popor a avut privilegiul să îl aibă la propriu pe Dumnezeu în mijlocul lor, astfel că modul lor de viețuire avea să fie deosebit, aparte, printr-o curățire spirituală de orice păcat și o rigurozitate a unui trai curat, neîntinat chiar în ce privește aspectele fizice, trupești. Argumentul tuturor acestor lucruri este adus tocmai de Domnul care le spune: „ să depărtați pe copiii lui Israel de necurățiile lor, ca să nu moară din pricina necurățiilor lor, dacă pângăresc cortul Meu, care este în mijlocul Lor" (Lev.15:31). Prezența lui Dumnezeu se manifesta vizibil prin norul/focul de desupra Tabernacolului (Cortului Întâlnirii), iar slava Sa cobora deasupra chivotului. Balaam, când a fost chemat să blesteme poporul Israel, a rostit următoarele cuvinte: „Este un popor care locuiește deoparte și nu face parte dintre neamuri" (Num.23:9). De aceea, pentru că au primit acest statut deosebit, Domnul le-a spus: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Voi să vă sfințiți și fiți sfinți, căci eu sunt sfânt; să nu vă faceți necurați (Lev.11:44).

După jertfa Domnului nostru Isus Hristos, când perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt și Jertfa desăvârșită a fost adusă pentru a oferi șansa la mântuire oricărui om, Biblia ne prezintă un alt nivel, mult mai adânc, dar strâns legat de aspectele pe care noi azi le citim în Vechiul Testament. De fapt, ele sunt numite „umbra lucrurilor viitoare", pentru că își au împlinirea, desăvârșirea, în Noul Testament. Nu la întâmplare am precizat despre sfințenia cerută poporului Israel. În Epistolele Noului Testament apostolii ne explică adesea faptul că noi, cei care am crezut în Jertfa sfântă și am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării, suntem puși deoparte, devenim fii ai lui Dumnezeu, moștenitori, chemați să fim sfinți, o preoție împărătească, un neam sfânt. Pare a fi o descriere mult peste înțelesul nostru, însă este biblică, reală și ne este atribuită de Cel care ne sfințește. Dar mai presus de a fi numiți astfel, noi trebuie să ducem o viață curată, să ne despărțim de tot ce este păcătos și orice ne poate întina (iată deci o paralelă cu acea grijă a poporului Israel de odinioară de a nu fi întinat de lucrurile murdare de care ar fi putut fi atins și de a nu se uni cu obiceiurile popoarelor păgâne). De aceea, amintesc câteva expresii, îndemnuri în acest sens, scrise pentru noi: „nu luați deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului" (Efes.5:11), „nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume" (1In.2:15), „ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă..? (2Pet.3:11), „siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace (2Pet.3:14), „nu alergați împreună cu ei la același potop de desfrâu (1Pet.4:4), „să vă feriți de poftele firii pământești" (1Pet.2:11), „nu vă lăsați tâtâți în poftele pe care le aveați altădată, când erați în neștiință, ci dupa cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră" (1Pet.1:15).

Așadar, noi suntem puși deoparte ca și popor al lui Dumnezeu, avem o chemare înaltă și avem acces la tainele pregătite pentru noi. Înțelegând toate aceste lucruri, vom analiza un element important, esențial și de o mare însemnătate atât în vechiul legământ, cât și în noul legământ: altarul de aur și simbolul tămâii. Așa cum am parcurs până aici, reamintim că avem în vedere copiii lui Dumnezeu, puși deoparte pentru Împărăție. Aceștia au acces la Templul Domnului din cer, și ei înșiși sunt temple vii („noi suntem Templul Dumnezeului celui viu" 2Cor.6:16; „nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?" 1Cor.6:19). După cum Cortul Întâlnirii, respectiv Templul avea mai multe părți componente (curtea de afară, Locul Sfânt și Locul Preasfânt), tot astfel, omul ca și ființă devine un Templu viu. Locul Preasfânt este locul în care el poate comunica în duh cu Dumnezeu, în care Duhul lui Dumnezeu se coboară. Altarul de aur era legat de Locul Preasfânt. El era în fața chivotului, despărțit de acesta printr-o perdea. Pe altarul de aur era adus necurmat un amestec de tămâie, pus de către preot dimineața și seara (Ex.30:7), iar o dată pe an se atingeau coarnele acestui altar cu sângele ispășirii pentru popor. Să analizăm compoziția acestui amestec unic: trebuia să conțină diverse tipuri de tămâie cu mirodenii mirositoare și, un aspect foarte important, să fie sărat, curat și sfânt, pisat mărunt (Ex.30:35). Dacă citim în cartea Apocalipsa, vom afla că însemnătatea fumului de tămâie care se ridica de pe altar era legată de rugăciunile sfinților („cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având…potire de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinților" (Apoc.5:8); „a venit un alt înger…i s-a dat tămâie multă ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur, care este înaintea scunului de domnie (Apoc.8:3).

În rugăciune, omul trebuie să coboare în smerenie și duhul său să fie zdrobit, asemenea tămâii care trebuia să fie zdrobită. Tămâia este o rășină care se obține prin desfacerea scoarței unui anumit arbore. Prin zdrobire, prin suferință uneori, se obține cel mai prețios lucru: o jertfă de bun miros înaintea Domnului. Tămâia arde încet, fumul esenței ei se ridică la cer. Rugăciunea din duhul zdrobit, rugăciunea la nivelul cel mai adânc al duhului se înalță înaintea Domnului. Ea trebuie să fie sărată, curată și sfântă. Sărată, pentru că viața celui ce se închină este sărată, despărțită de ceea ce ar fi necurat, păcătos, deosebind binele de rău. Curată, pentru că rugăciunea trebuie făcută cu sinceritate, cu lepădare de sine, cu altruism și dragoste. Sfântă, pentru că este însoțită de ungerea Duhului Sfânt. „Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr" (In.4:24). O rugăciune rostită de către un om care se compromite în starea de păcat și nu ascultă de Domnul ajunge să fie o scârbă înaintea Domnului (Prov.28:9). Astfel, Domnul a spus prin proorocul Isaia: „Mi-e scârbă de tămâie…nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea" (Isa.1:13). De asemenea, o rugăciune rostită doar de pe buze nu este primită, deoarece inima nu este imiplicată, ea este departe de altar.

În aceste vremuri, mai mult ca oricând, tu, omule al lui Dumnezeu, care ai fost pus deoparte, fă-ți slujba la care ești chemat și intră în templu, templul inimii tale, curățește-ți mâinile și picioarele înainte de a face slujba (umblarea, faptele) așa cum preoții își spălau mâinile și picioarele când intrau în Templu. Zdrobește-ți eul, smerește-ți ființa și pune-ți inima pe altar, fă-o să ardă pentru Dumnezeul tău și să ajungă fumul rugăciunii tale înaintea Celui care stă înaintea altarului tău. „Rugaţi-vă neîncetat", spunea apostolul Pavel, pentru că duhul trebuie să fie mereu într-o stare de închinare înaintea lui Dumnezeu.

Alexandra Remețan

Editorial - A trăi prin credință…

Cu toții ne dăm seama că trăim vremurile de pe urmă, văzând atât de clar împlinindu-se unele din semnele pe care Domnul Isus ni le-a lăsat scrise: războaie și vești de războaie, vrăjmășie între popoare, cutremure, foamete, ciumi, prigoană, înmulțirea proorocilor mincinoși, înmulțirea fărădelegii, răcirea dragostei creștinilor, lepădarea de credință. Nu la întâmplare a adus aceste semne la cunoștința ucenicilor și implicit a noastră, ci pentru a ne pregăti din punct de vedere spiritual („când veți vedea toate aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape, este chiar la uși." Mt.24:33). Totuși, când prăpădenia și urgia se desfășoară în jurul nostru, avem această tendință firească de a intra în panică, de a ne teme și a face tot ce putem omenește pentru a ne păzi viața. Aceasta este latura firească, omenească a fiecăruia dintre noi. De aceea Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, în ultimii ani a vestit tot mai mult necesitatea de a fi umpluți în duhul nostru cu prezenta Duhului Său, pentru a putea rămâne tari în vremurile care vor veni. Acum înțelegem cu adevărat sfatul pe care ni l-a dat ca un Tată bun. Acum vedem diferența între o stare și alta, între o atitudine și alta, de la om la om.

Cunoaștem bine avertizarea Apostolului Pavel: „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui!" (Evr.11:6). Însă la ce fel de credință se referă? Căci și dracii cred și chiar se înfioară înaintea prezenței lui Dumnezeu. Așadar, înțelesul este mai adânc. Răspunsul îl găsim tot în cartea Evrei: ÎNCREDERE NECLINTITĂ, PUTERNICĂ ÎNCREDINȚARE în faptul că Dumnezeu controlează toate lucrurile și lucrează spre binele celor ce îl iubesc. Încredere în faptul că destinul și viața noastră sunt în mâna Sa. Aceasta ar fi suficient ca omul să nu mai aibă teamă și să își păstreze pacea în orice vreme. De unde însă această condiție a creștinului de a trăi prin credință? Acest cuvânt a fost dat prooroului Habacuc: „Dar cel neprihănit va trăi prin credința lui." (Hab.2:4) și s-a făcut posibil numai după jertfa Domnului Isus, prin acea „neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă" (Rom.1:16). Așadar, pentru a deține acea credință prin care poți trăi, este nevoie să fii neprihănit, intrând în neprihănirea pe care a adus-o însuși Hristos pentru noi. Acest lucru bineînțeles nu înseamnă că putem trăi în păcat, în chip ușuratic sau asemănându-ne cu lumea, doar bazându-ne că avem o neprihănire asigurată de Hristos. Căci astfel riscăm să ne înșelăm singuri. Iată câteva sfaturi care explică foarte clar această avertizare: „Dumnezeu e lumină și în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtășie cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul" (1In.1:5,6); „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume! Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1In.2:15); „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut" (1In.3:6).

Să revenim la zilele în care trăim și evenimentele acestor vremuri. Cum ne vom putea păstra pacea? Nu vom putea fără credință; nu vom putea fără neprihănirea lui Hristos; și nu vom putea fără a avea puterea Duhului Sfânt. Încă nu este prea târziu pentru a ne uni în acest scop toate forțele noastre, iar modul prin care o putem face este: întoarcerea cu responsabilitate la Cuvântul lui Dumnezeu, stăruința în rugăciune și post. Practic, atenția trebuie să o îndreptăm nu spre trup și teama de a-l pierde, ci spre suflet. Dacă știm că perii din cap ne sunt numărați și avem preț în ochii Domnului, dacă știm că SUNTEM ÎN EL, atunci trebuie să fim gata să credem pe deplin că voia Lui este cea mai buna pentru noi, că nu trăim un hazard întâmplător în care unii am putea să fim prinși din întâmplare. Nimic nu e la întâmplare, iar ceea ce este îngăduit să vină peste pământ are ca scop final trezirea omenirii și întoarcerea la Dumnezeu prin pocăință.

Tu, ca și creștin, trebuie să ai credința că Domnul va face ceea ce trebuie să facă. El te poate ocroti și să treacă pe lângă tine toate plăgile fără să te atingă. Dar dacă te vor atinge, dacă va fi îngăduită desfacerea cortului tău trupesc, înseamnă că acest lucru va fi spre binele sufletului tău, chiar dacă nu înțelegm acum acest lucru. „Căci dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!" (1Cor.15:19). Ștefan, primul martir, probabil ar fi putut să cedeze conflictului și să își scape viața. Apostolul Pavel, fiind înștiințat prin prooroci în călătoriile misionare de faptul că va fi prins la Ierusalim și legat, ar fi putut să evite acest lucru, însă a mers înainte spre suferință. Cei prigoniți din pricina credinței, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți (Evr.11:35). Prin credință... aceasta este calea către toate tainele duhuvnicești, fie că este vorba de vindecare, mântuire, pace, curaj sau cunoașterea lui Dumnezeu.

Alexandra Remețan

Editorial - Ne vrea cu gelozie pentru Sine...

Nu se poate să nu te oprești adesea, citind epistola lui Iacov, să cugeți și să faci o călătorie urgentă în propriul suflet; cu siguranță semnalul de alarmă al cuvintelor lui, care taie precum o sabie cu două tăișuri, răsună ca un ecou, până și în ființa cea mai dură și insensibilă. Pentru că este unul din scriitorii care ating subiecte sensibile, care mustră în mod direct, fără ocolișuri. Iată câteva exemple:
-Vrei dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică? (Iac.2.20)
-Voi poftiți și nu aveți; ucideți, pizmuiți...cereți rău, cu gând să risipiți în plăcerile voastre (Iac.4:3)
-Vă făliți cu lăudăroșiile voastre! (Iac.4:16)
-Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? (Iac.4:4)
-Simțiți-vă ticăloșia, tânguiți-vă și plângeți! Râsul vostru să se prefacă în tânguire...(Iac.4:9)
-Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! (Iac.4:8)

Dacă ar fi să rezumăm întreaga Epistolă scrisă de Iacov, aș alege un singur verset: Duhul, pe care l-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iac.4:5). Nu la întâmplare este folosit imperativul de mai sus (suflete preacurvare!). Gelozia, ca și termen, presupune bănuiala sau certitudinea cuiva că ființa iubită îi este necredincioasă. In termenii spirituali pe care îi avem în vedere, bineînțeles că nu avem de-a face decât cu certitudini, căci Duhul lui Dumnezeu cunoaște toate tainele ascunse. Preacurvia spirituală presupune încălcarea legământului pe care credinciosul l-a făcut prin jertfa Domnului Isus. În Vechiul Testament deseori Domnul mustră pe Israel și, în imaginea pildelor scrise, este descris legământul dragostei încălcat prin închinarea la alți dumnezei, folosindu-se termenul de curvie („au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor” Jud.2:17

Proorocul Ezechiel primește un mesaj interesant în capitolul 16 al cărții sale, în care e descris Israelul într-o pildă. E vorba despre o fecioară pe care, la naștere, nimeni nu a curățit-o și nu a înfășat-o și era părăsită în pustie. Salvatorul ei a trecut pe lângă ea, a spălat-o, a îngrijit-o, a crescut-o, i-a oferit cele mai alese bineccuvântări, apoi a făcut legământ cu ea, a împodobit-o și a ajuns împărăteasă. Dar vestea frumuseții ei a ajuns la neamuri, iar ea a ajuns să înșele pe cel care o salvase. Nu și-a adus aminte de vremea tinereții ei, când era goală și părăsită. Durerea inimii Lui reiese atât de profund din aceste cuvinte: „Ce slăbiciune de inimă ai avut, zice Domnul, Dumnezeu, de ai făcut toate aceste lucruri, care sunt fapta unei ibovnice dedate la curvie... ”Ez.16:30).

În toată Scriptura se pune accent pe legământ, credincioșie celui care ne-a salvat. Asemenea fecioarei din Ezechiel, și noi am fost salvați din pierzare și condamnare. Am fost răscumpărați din felul nostru deșert de viețuire, din întunericul acestei lumi și sentința condamnării la moarte spirituală veșnică. Din această stare, am fost în primul rând curățiți, iertați, apoi îmbrăcați cu haina mântuirii și podoabe duhovnicești. Am ajuns să fim numiți fii ai Împărăției cerești pregătită pentru veșnicie, un statut și un nume primite fără merit, tot așa cum fecioara Israel, cu origine amorită și hetită, a fost făcută împărăteasă.

Având o astfel de chemare, un astfel de statut, cum trebuie să ne purtăm și să trăim? Avem de străbătut un traseu al creșterii noastre spirituale din momentul în care am fost luați sub legământ, până în clipa în care ni se va așeza cununa pe cap. Însă acest lucru nu se va putea face dacă suntem necredincioși Celui care ne-a răscumpărat, dacă săvârșim preacurvia spirituală. Poate cineva va spune: noi nu ne închinăm altor dumnezei, nu ne facem chipuri ca să ne închină lor și nu le aducem jertfe, pe orice deal înalt și sub orice copac verde. Dar să ne amintim că tot ceea ce citim este umbra lucrurilor viitoare. Chiar și aceste lucruri pe care Israelul după trup le-a săvârșit, se repetă în vremurile noastre la un alt nivel. Fecioara din Ezechiel a primit haine, podoabe, untdelemn, lână și tot ce a fost mai bun și a ajuns să le folosească tocmai în lucrările idolatriei, disprețuind pe Cel care i le oferise cu atâta dragoste. Atenția ei, inima ei a fost atrasă de ibovnici. Biserica vremurilor noastre a ajuns bogată, s-a îmbogățit și nu duce lipsă de nimic. Avem resurse, binecuvântări, avem însăși viața, timpul fiecărei zile. Dar ce facem cu ele? Nu am ajuns noi să le folosim departe de fața Lui Dumnezeu, să investim doar în trup, să uităm de sufletele neprețuite? Câte procente din timpul nostru le petrecem în rugăciune, în hrănirea spirituală a sufletului nostru? Câte procente din binecuvântările noastre le investim în comorile cerești care vor rămâne pentru veșnicie? Care ne este desfătarea și ce ne produce bucurie?

„Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaș cu Dumnezeu. Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. ” Dacă nu înțelegi ce înseamnă să fii prieten cu lumea, e suficient să privești în felul următor: Spre ce aleargă lumea? Ce iubește lumea? Cum își petrece lumea timpul liber și care activități îi aduc desfătare? Un alt verset care ne ajută să înțelegem este: nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osândiţi-le. (Efes.5:11). Chiar așa? Chiar deloc? Chiar dacă așa fac toți, și e la modă? Nici chiar puțin, mai în umbră, într-o formă puțin mai cuminte? Răspunsul este DELOC! E vorba de lucrări neroditoare, adică acele lucrări care nu aduc roadă pentru împărăția din care noi facem parte. Și dacă sunt ale întunericului, înseamnă că nu sunt ale lui Dumnezeu. Nu am să dau exemple de astfel de lucrări, căci fiecare din noi, dacă vom cugeta cu inimă sinceră, le vom putea identifica ușor, bazându-ne pur și simplu pe aceste aspecte: neroditoare, ale întunericului.

Iacov acuză aspru faptul că mulți credincioși aveau inima împărțită („curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!”). Tot așa avea și Israel („Inima lor este împărţită: de aceea vor fi pedepsiţi. Domnul le va surpa altarele, le va nimici stâlpii idoleşti. ” Osea.10:2). Ce înseamnă o inimă împărțită? Dacă citim cartea Împăraților sau Cronici, la fiecare din împărații lui Israel și Iuda a fost scris fie că a avut inima întreagă predată Domnului, fie ca a avut o inimă care nu era întreagă a Domnului (ex. „El s-a dedat la toate păcatele pe care le făcuse tatăl său înaintea lui; şi inima lui n-a fost întreagă a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.” 1Împ.15:3). Diferența o face credincioșia față de Cuvântul Domnului, pe care fie îl respectăm și împlinim, fie amestecăm și păcatul, îngăduindu-l. Din moment ce precizează „curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită”, deducem că este vorba despre necurăție, păcat care pătează inima. A avea inima predată în întregime Domnului presupune o predare totală Lui a fiecărui aspect din viața noastră. Presupune dependență totală de El, prin care ne recunoaștem smerit statutul nostru înaintea Sa. Presupune ascultare fidelă a voii Sale și dorința de a alege în orice împrejurare ceea ce El dorește să alegem. „Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (2Cron.16:9).

Alexandra Remețan

2020, un nou hotar pe drumul spre cer

În Roma antică existau așa numitele pietre milinare pe drum, pietre ce aveau formă de coloană și care purtau inscripții pentru marcarea distanțelor pe traseu. Mai exact, acestea indicau câte mile au mai rămas până la cel mai apropiat oraș. Călătorul era încurajat să știe că mai are o distanță anume de parcurs și înainta sa ajungă cât de repede la destinație. Iată-ne și pe noi, cei care am trecut hotarul acestui nou an, pe drumul pe care l-am ales: calea îngustă spre cer. La acest hotar, fără să mai privim în urmă, ne ațintim privirile înainte și ne pregătim pentru încă o bucată de drum. Nu știm cu exactitate cât mai avem până la destinație, fiindcă unii dintre noi pot ajunge mai devreme acolo. Însă ceea ce știm este că a mai rămas puțin timp, puțin din drumul către cer. O știm în primul rând datorită Scripturii și a semnelor pe care ni le-au lăsat scrise profeții, și cele spuse de Mântuitorul nostru. O știm, pentru că Duhul Sfânt ne adeverește să ne pregătim, pentru că în curând vom sta înaintea Stăpânului.

Ce trebuie noi să facem, la acest nou hotar? Din punct de vedere al voii lui Dumnezeu, noi suntem parte din vremea înnoirii tuturor lucrurilor: „Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi... Isus Hristos pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Fapt.3.21). Din momentul în care Domnul Isus s-a înălțat la cer, a început lucrarea de așezare din nou a tuturor lucrurilor. De ce? Pentru că omul, și mai apoi toată creația, au fost afectați de căderea în păcat. Despărțirea de Dumnezeu s-a produs prin neascultarea părinților noștri, Adam și Eva. Pentru ca omul să fie readus la starea inițială, fără păcat, fără condamnare, la statutul de fiu al lui Dumnezeu, a fost adusă Jertfa Mielului divin. După ce această lucrare s-a înfăptuit, a putut fi posibilă înnoirea. Căderea în păcat a început din interior, din inima omului, iar apoi a afectat toate lucrurile, inclusiv natura și pământul. Tot astfel, și înnoirea începe tot din inima omului: NAȘTEREA DIN NOU. Trăim încă în vremea de har în care oamenii sunt chemați să aibă parte de nașterea din nou, din Duhul lui Hristos, pentru ca destinul celor ce aleg calea sfântă să fie schimbat și să poată moșteni noua viață. După această vreme se va produce înnoirea celorlalte lucruri, când pământul cerul de acum vor pieri, și va fi un cer nou și un pământ nou (Apoc.21:1). Să ne amintim sfatul apostolului Petru: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2Pet.3:11). Aceasta ne amintește încă o dată de taina înnoirii, de pilda bobului de grâu („Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă” In.12:15). În cazul nostru, omul vechi cu firea pământească moare și se naște omul duhovnicesc. Pământul cel vechi va renaște din cenușă și totul va fi înnoit.

Ce vom face mai departe, știind că suntem pe drumul bun spre Împărăție, știind că piatra de hotar ne anunță încă o bucată de drum, iar destinația e mai aproape ca oricând? Iată ce ne sfătuiește apostolul Ioan: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat” (1In.1:2). Aceasta este datoria noastră. Câtă vreme mergem spre desăvârșire (fiindcă nu suntem încă desăvârșiți), avem de dat o luptă zi de zi în a asculta glasul și îndemnul Duhului, iar nu a firii. Curățirea și sfințirea trebuie să facă parte din trăirea noastră. Apoi, mergând mai departe, pe măsura creșterii ne vom hrăni cu bucatele tari și vom putea deosebi tot mai bine lucrurile bune de cele din întuneric.

Să ne păzească Domnul de atitudinea fățarnicilor, a celor care nu iau în serios apropierea timpului în care ne vom înfățișa înaintea Domnului. Așa cum spune profetul Ieremia, aceștia înaintează la fel, în firea pământească, fără a se cerceta și a lua hotărâri, fără a se sfinți și curăți: „Căci Eu sunt cu luare aminte şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; niciunul nu se căieşte de răutatea lui şi nu zice: ‹Ce am făcut?› Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă la luptă.” (Ier.8.6)

Acum, mulți suntem pe acest drum al Împărăției. Înaintam, încetinim, ne împiedicăm adesea. Unii își aleg căi mai ușoare pentru a evita greutățile călătoriei spre cer. John Bunyan, un predicator și scriitor englez din sec.XVII, inspirat fiind de un vis, a scris una din cele mai cunoscute cărți din literatura mondială, numită „Călătoria creștinului”. El descrie în mod deosebit, printr-o reprezentare alegorică a credinței creștine, călătoria creștinului de la nașterea din nou, până la porțile Împărăției cerului, ispitele, încercările prin care trebuie să treacă și oamenii pe care îi întâlnește în cale (Încăpățânatul, Fățarnicul, Lumescul, Bun-de-gură etc). Calea spre cer nu este ușoară și, mai mult de atât, Biblia ne spune că puțini sunt cei ce o află. Să luăm dar bine seama, câtă vreme rămâne în picioare făgăduința Lui, să nu ne pomenim că ajungem prea târziu sau că rătăcim pe căi străine. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt vom putea înainta până la capăt, căci „lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu’, zice Domnul oştirilor.” (Zah.4.6)

Alexandra Remețan

Editorial - Un semn profețit, scris și împlinit

Nașterea Mântuitorului Isus Hristos: un eveniment important, pe care mulți oameni îl sărbătoresc, dar pe care prea puțini îl înțeleg în profunzime. Unii au în minte doar o iesle cu un copilaș și câțiva păstori care îl privesc înduioșați. Alții privesc cu cinste fecioara care l-a purtat în pântece și l-a născut, venerând-o pe ea. Iar alții se gândesc la brazi împodobiți, mese îmbelșugate, tradiții. Dar să facem, în câteva rânduri pe care le vom parcurge, o călătorie spre începuturi, spre esență și adevăr, așa cum este el scris în Scriptură.
Faptul că se va ridica un Mântuitor din Israel, este cunoscut și descoperit încă din Geneza (Gen 3:15, 49:10). De asemenea, Moise a profețit că se va ridica din mijlocul lor un mare prooroc („pe Acela să-L ascultați” Deut.18:15). Mă voi opri însă în mod deosebit în anii 700 Î.Hr., acum aproximativ 2700 de ani, când Ierusalimul era amenințat de Asiria, motiv pentru care împăratul Ahaz, rege în Iuda, s-a tulburat și a fost cuprins de teamă. Proorocul Isaia, mesagerul Domnului, i-a vestit biruința și ajutorul lui Dumnezeu și i-a spus să ceară un semn pentru a fi întărit în credință. Ahaz a răspuns: „Nu vreau să cer nimic ca să nu ispitesc pe Domnul!”. Însă cuvântul Domnului a vestit atunci una din cele mai mari taine ale Scripturii: „De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: “Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)” (Isaia 7:14). Pentru cine a fost dat acest semn? Pentru Ahaz? Ne dăm seama cu toții că semnul vestit a fost pentru poporul Israel și pentru întreaga omenire. Acest semn vestea de fapt o făgăduință, că amenințarea vrajmașilor poporului lui Dumnezeu avea să fie doborâtă, nu prin putere sau intervenție omenească, ci divină. Nu se au în vedere aici lupte, războaie, împărați, eliberarea Israelului pământesc, ci e o taină, o comoară extraordinară. Este vorba de biruința asupra puterii întunericului, care, de la păcatul adamic, a apăsat omenirea și i-a trasat destinul conform judecății dreptății. Nașterea trupească, și mai apoi jertfa Hristosului făgăduit în această profeție, avea în vedere zdrobirea capului șarpelui așa cum este scris în Geneza: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul...”(Gen.3:15). Satana a pierdut definitiv lupta, iar omul a redobândit statutul adamic dinainte de căderea în păcat. Dorința Diavolului a fost să atragă cea mai deosebită făptură creată de Dumnezeu, și anume omul, în focul veșnic ce îi fusese destinat lui și îngerilor căzuți. Însă Hristos a fost interpus ca Jertfă ispășitoare între justiția dreptății lui Dumnezeu și condamnarea adusă de păcat. De aceea a rostit Însuși Hristos aceste cuvinte: „ Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”(In.12:31)
În ce privește natura divină a Domnului Isus, în nenumărate pasaje din Scriptură este precizat despre faptul că Isus Hristos nu are început, nu este o ființă creată asemenea nouă. De exemplu, într-o traducere mai veche din Mica 5:1 este scris: „obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”. Apostolul Pavel scrie ca El este „Cel întâi născut din toată zidirea...prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ...El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El” (Col.1:15-19). Îmi amintesc cuvintele Domnului Isus, când, pe un ton ușor trist și dezamăgit, îi răspunde lui Filip: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl”? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?”(In.14:9,10). În cartea adresată evreilor, apostolul începe tocmai prin a dovedi această natură divină, având în vedere scepticismul lor și împietrirea celor care au respins mântuirea. Astfel, el începe prin a explica superioritatea lui Isus Hristos față de îngeri, apoi prin a dovedi slujba Lui de Mare Preot nu după o rânduială omenească, ci după rânduiala lui Melhisedec, fără început al zilelor, nici sfârșit al vieții și pus preot nu după legea unei porunci pământești, ci prin puterea unei vieți nepieritoare, slujitor al Locului Preasfânt din cer. El le explică evreilor dovedind că Legea și cuvintele proorocilor sunt umbra lucrurilor viitoare și totul își are împlinirea în Hristos, și finalizează epistola printr-o imagine a credinței, fără de care nu există pricepere a acestor lucruri.

De ce a fost nevoie ca Hristos să se nască? Fiindcă jertfa și lucrarea Sa a început prin întrupare. Din statutul de Rege, de Stăpân, a luat statut de rob, făcându-se asemenea oamenilor.
-(„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Fil.2:6).
-„în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”(Evr.4:15)
-„în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte... a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice.” (Evrei 5,7-9)
-„a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei 2,14-17)

De ce s-a născut din fecioară? Și aici este o taină care se leagă de Vechiul Testament. Orice genealogie are în vedere numele bărbaților, și deseori fiii sau moștenitorii care duc mai departe numele, sunt numiți „sămânța”. După cum știm, păcatul a intrat în omenire prin Adam, iar sămânța, urmașii lui Adam sunt născuți sub păcat. Însă Hristos are natura dumnezeiască a Tatălui și nașterea sau procreerea trupului Său pentru a se naște, nu a fost omenească. Una din traducerile vechi ale Bibliei spune astfel: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Is.7.14). Fecioara a purtat în pântece pe Hristos, a luat în pântece pe Cel care a fost pus acolo. Ea a fost aleasă de Cel PreaÎnalt, însă nu a fost meritul ei, ci harul lui Dumnezeu, după cum a afirmat Îngerul care i-a adus vestea („ți s-a făcut mare har” Lc.1:28).

Nu putem să trecem cu vederea esența trăirii lui Hristos și condiția Sa pe pământ. Dacă ar fi să rezumăm totul într-un cuvânt, ar fi SMERENIE sau SACRIFICIU. Nașterea în condiții grele, ieslea, păstorii, nu sunt simple povești cu care ne-am obișnuit. Sunt condițiile în care s-a întrupat Regele regilor, Creatorul tuturor lucrurilor. Totul, ca să înțelegem noi, făpturile fără merit pentru care au fost făcute aceste sacrificii, că nouă, cu atât mai mult, ni se cuvine SMERENIA în fața Dumnezeului nostru. Să învățăm să privim dincolo de ceea ce izbește ochiul și să redevenim OAMENI, așa cum ne-a vrut El în grădina Eden.

Alexandra Remețan

Dezrădăcinat...

Deși pare un subiect trist, e necesar să cunoaștem pericolele care pândesc pe fiecare credincios în traseul creșterii spre desăvârșire. A fi dezrădăcinat din punct de vedere spiritual este cea mai grea stare, fără posibilitate de restaurare. În limba română, alături de simpla definiție a acestui cuvant, se află și varianta următoare: „care a părăsit mediul natural, locul de naștere pentru a se muta în alt loc străin.”

Am căutat să înțeleg acest aspect de pe paginile Scripturii pornind de cuvintele Mântuitorului, care și azi produc uimire în rândul nostru: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci, le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mt.7:23). La prima vedere, oricine ar putea spune că aceste cuvinte nu par să aibă nimic a face cu subiectul dezrădăcinării. Dar, dacă vom pătrunde mai adânc, vom observa următoarele aspecte: aici este vorba despre oameni care au făcut lucrări deosebite, care au fost însoțiți de semnele menționate în Marcu 16:17,18. Cum se poate ca un om care pe parcursul vieții este înzestrat în lucrarea lui Dumnezeu prin prezența și inspirația Duhului Sfânt prin proorocie, eliberare, vindecare etc., să ajungă să primească o astfel de sentință: „NICIODATĂ NU TE-AM CUNOSCUT”? Domnul, în afirmațiile Sale, mereu a fost exact, înțelept și corect. Ma așteptam să fi spus: „Da, ați făcut aceste lucruri, v-am cunoscut, însă din pricina fărădelegii v-am lepădat”. Ori, să fi lucrat acești oameni fără puterea Duhului Sfânt? Să fi făcut aceste lucrări doar în Numele Lui, fără a fi cunoscuți de El

Am găsit un posibil răspuns în versetele din Psalmul 103:16, unde omul este asemănat trupește cu floarea de pe câmp, care, atunci când trece un vânt peste ea, nu mai este, și locul pe care-l cuprindea, n-o mai cunoaște”. Mi-a atras atenția faptul că locul pe care-l cuprindea nu o mai cunoaște. Pământul din care este smulsă o plantă sau un pom, odată ce rădăcinile i se despart de pământ, cele două elemente se înstrăinează unul de altul ca și cum n-ar fi fost niciodată unite. Ca să înțelegem mai bine, să analizăm vedenia lui Ezechiel din capitolul 17. Aici este relatat în pildă felul în care împăratul Babilonului a pus împărat pe Zedechia la Ierusalim, urmând ca acesta să îi fie supus, însă Zedechia s-a răsculat împotriva lui apelând la ajutorul Egiptului. Nu faptul istoric în sine dorim să îl analizăm, ci pilda, vedenia, care ne deslușește mai bine problema dezrădăcinării. Voi cita pe scurt această pildă: „un vultur mare...a luat din sămânța țării și a pus-o într-un pământ roditor...lângă o apă mare... lăstarul acesta a crescut și s-a făcut un butuc de viță... vițele îi erau îndreptate spre vultur și rădăcinile erau sub el...mai era însă un alt vultur... și iată că din pământul unde era sădită, vița aceasta și-a întins rădăcinile cu lăcomie spre el și și-a îndreptat ramurile spre el ca s-o ude mai mult decât pe stratul în care era sădită. Vița era sădită într-un pământ bun, lângă o apă mare, așa ca să facă mlădițe, să dea rod și să se facă o vița minunată. Spune, zice Domnul Dumnezeu, îi va merge ei bine oare? Nu-i va smulge vulturul dintâi rădăcinile și-i va tăia rodul...? Se va usca și nu va trebui niciun braț puternic...ca s-o scoată din rădăcinile ei.” Așadar el însuși, în mod voit, și-a întins rădăcinile și ramurile din pământul în care a fost sădit, înspre un loc străin.

Fiecare dintre noi suntem asemănați cu un pom, cu un lăstar menit să aducă rod. Chiar și mlădița cu care ne asemăna Domnul Isus, își trage seva din viță și trebuie să aducă rod. Practic, nu facem nimic de la noi, ci Dumnezeu lucrează în noi prin viața pe care o avem din El. Rodul vine prin lucrarea Duhului Sfânt care a fost pus în noi. Atâta vreme cât stăm bine înrădăcinați și legați de El, suntem ai Lui. Cum este scris în Psalmul 1, omul care se teme de Domnul este ca un pom sădit lângă un izvor de apă. Tot astfel, Ieremia reia această imagine: „El este ca un pom sădit lângă ape care-și întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, și frunzișul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, și nu încetează să aducă rod.” (Ier.17:8). Cum poate un pom să aducă rod chiar pe vreme de secetă? Prin faptul că rădăcinile lui au asigurată hrana din râul unde este așezat.

Așadar, un creștin chiar plin de Duhul Sfânt, plin de roade bune, cunoscut de Dumnezeu și lucrând pentru El, dacă nu veghează, poate ajunge sa fie dezrădăcinat. Odată dezrădăcinat din pământ, acel pământ bun și hrănitor nu îl va mai cunoaște, fiindcă el a fost smuls și pământul nu își va mai aminti de rădăcinile lui. Cum poate un pom bun sa ajungă într-o astfel de stare? Expicația ne-o dă același verset: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Păcatul, compromisul reprezintă seva amară din care de asemenea iese un rod, însă rod rău. Asemenea împăratului Zedechia, care și-a îndreptat rădăcinile, nu doar ramurile, spre un alt vultur mare, tota așa un creștin poate ajunge să se hrănească din izvoare tulburi și să își retragă rădăcinile din adevărata sursă a vieții. Practic, avem de-a face cu o dezrădăcinare, o înstrăinare voită a unei persoane. Îmi amintesc de cuvintele din Epistola lui Iacov: „Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaș cu Dumnezeu. Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiasca în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine” (Iac.4:4). El vorbește aici despre o preacurvie spirituală, în care inima creștinului se îndreaptă spre lume și înșală pe Cel cu care a încheiat un legământ.

Cât de trist, în penultima carte a Bibliei este descrisă starea multor astfel de creștini din vremurile din urmă: „Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi” (Iuda v.12). Să veghem să rămânem până la capăt în El, ca să nu avem parte de sentința acuzatoare a judecății și să fie uitat pomul ființei noastre („Când zic celui neprihănit că va trăi negreşit, dacă se încrede în neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita şi el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârşit-o” Ezec.33:13). Sau, cum spunea Ioan, „păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplață deplină” (2In.1:8).

Alexandra Remețan

Să vă purtați într-un chip vrednic...

Nu de puține ori întâlnim în Scriptură expresia „să vă purtați într-un chip vrednic”. Și această expresie nu este folosită pentru a dovedi că nu putem fi vrednici de ceva, ci, din contră, este o chemare la a trăi în curăție și a fi găsiți vrednici de Împărăția Domnului:

-„să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o” (Efes.4:1)
-„purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Fil.1:27)
-„Să vă purtați într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția și slava Sa” (1Tes.2:12)
-„Ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui” (2Tes.1:11)
-„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veți fi găsiți vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru care și suferiți” (2Tes.1:5)
-„cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți...”(Lc.20:35)
-„ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici” (Apoc.3:4)

În înțelesul tuturor acestor minunate versete nu trebuie să cădem în extrema de a considera că noi, prin faptele noastre, am putea vreodată să merităm sau să dobândim viața veșnică. Dacă urmărim firul învățăturii Apostolilor, vom observa următoarele principii: noi eram păcătoși din fire, vrednici de moarte și de pedeapsă. Prin jertfa lui Hristos, am fost spălați și născuți din Duhul lui Dumnezeu, despre care apostolul Pavel spune:„ v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților, în lumină” (Col.1:12).

Așadar, am fost grațiați de pedeapsa veșnică și am dobândit prin har un nou statut, de fii ai Împărăției. Am fost învredniciți să moștenim viața veșnică. Acum, ce urmează? Totul este împlinit în noi și nu este important felul cum trăim? Întreb și eu, precum apostolul Pavel: să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Să ne continuăm drumul ca și mai înainte, când eram despărțiți de natura sfântă a lui Dumnezeu? Ce cere acest mare Dumnezeu de la noi? Iată ce ni se cere: „SĂMÂNȚĂ DUMNEZEIASCĂ!” (Maleahi 2:15). Explicația clară a înțelesului vredniciei nostre se regăsește în aceste cuvinte: „Pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu” (Col.1:10). De fapt, ce a propovăduit Pavel în toată Iudeea și la Nemuri? El le spunea oamenilor „să se întoarcă la Dumnezeu, să facă fapte vrednice de pocăința lor” (Fapte26:20). Același lucru l-a vestit și Ioan Botezătorul când a mustrat cărturarii și fariseii, spunându-le că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor, iar pomul la care nu se va găsi rod bun, va fi tăiat și aruncat în foc.

Se ridică acum o altă întrebare: cum vom putea face ca acea sămânță dumnezeiască din noi să crească și să aducă rod, pentru a fi găsiți robi vrednici ai Tatălui? În Epistola către Romani 1:29-32 sau Galateni 5:19 este acea listă neagră a păcatelor și ni se spune că cei ce le săvârșesc sunt vrednici de moarte. Până la urmă, sunt două variante: fie aducem roada firii și astfel moștenim putrezirea, fie aducem roada Duhului și moștenim slava. „Nu vă înșelați: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera” (Gal.6:8).

Cheia vredniciei

Acum că am ajuns la miezul temei acestui articol, să răspundem la întrebarea de mai sus. Iată care este răspunsul: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2Cor.2:18). Am încercat să pătrund adâncimea înțelesului acestor cuvinte și mi-am dat seama cât de clar ni se oferă cheia unei vieți de biruință. Mahrama ce acoperea odinioară fața lui Moise a fost dată la o parte, și noi avem harul să privim prin Duhul la lucrurile cerești. Tot așa cum perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt de sus până jos ca să deschidă calea spre Sfânta Sfintelor și prezența lui Dumnezeu. Însă centrul acestui verset este cuvântul OGLINDĂ. Oglinda reflectă totul și ne arată adevărata noastră stare. Un om nu și-ar putea privi nicicum propriul chip dacă nu s-ar reflecta imaginea sa într-o suprafață care să îi oglindească fața. Ei, minunea aici este că avem de-a face cu o oglindă în care, privindu-ne imaginea noastră firească, ea să fie modelată și transformată cu un alt chip ce se ascunde în oglindă. Această lucrare nu se face dintr-o dată, ci treptat, pe măsura adâncirii în oglindă, „din slavă în slavă”, dintr-o treaptă în alta, dintr-o stare la alta, mai înalțătoare, mai deosebită. Oglinda aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul absolut, pentru că Isus Hristos ESTE CUVÂNTUL. Cuvântul însoțit de ungerea Duhului Sfânt produce în noi această schimbare și prelucrare. Nu există un alt mod prin care un om să fie schimbat în același chip cu al Lui, să se reflecte în noi imaginea Lui. Acea sămânță dumnezeiască de care spunea proorocul Maleahi a fost semănată în noi și ea trebuie să crească, să rodească.

Am primit odată răspuns într-o rugăciune prin aceste cuvinte dn Iov 28:1: „argintul are o mină de unde se scoate și aurul are un loc de unde este scos ca să fie curățit”. Și am înțeles că așa suntem noi, ca și acel aur murdar și neprelucrat scos din mină care trebuie să fie topit, curățat de zgură. Atunci când aurul sau argintul este topit, zgura și impuritățile se ridică deasupra; focul este întețit până când nu mai este zgură și procesul este considerat încheiat în momentul când lucrătorul își poate privi chipul în suprafața clară a metalului topit. Nu poți crește spiritual din slavă în slavă asemenea chipului Celui Sfânt dacă inima ta nu este curată, nu poți face acest lucru în fața unui ecran sau în poveștile deșarte și lumești pe care le porți cu prietenii. Pe Dumnezeu nu îl putem înșela. Pe oameni îi putem amăgi afișând o imagine a neprihănirii, folosind cuvinte mieroase și dulci, dar El, cel Sfânt și drept, îți vede chipul inimii așa cum este. El vede mândria, invidia, egoismul, interesele ascunse, viclenia, ura, prefăcătoria și toate celelalte rădăcini amare care ies din aceste tulpini. Primul pas este identificarea acelor lucruri murdare, prin cercetarea propriului tău chip în lumina Cuvântului. Al doilea pas este eliminarea lor numai cu ajutorul Duhului Sfânt, prin luptă, rugăciune, zdrobire a firii pământești. După ce inima este curată, sămânța dumnezeiască va avea cale liberă să se dezvolte, să crească și să aducă rod. Nu vei face unele fapte pentru că TREBUIE să le faci, nici ca să îți liniștești conștiința că ai făcut totuși ceva bun. Ci acele fapte le vei vedea izvorând, le vei simți, pentru că ele vor izvorî din Chipul Lui, nu din chipul tău.

„Dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune, în toate privințele..dă dovadă de curăție, de vrednicie...” (Tit 2:7). Dar nu poți da dovadă de vrednicie decât dacă porți chipul Celui Sfânt, dacă deții această vrednicie. Tu porți un nume mare, ești fiu al Împărăției cerești. Adu-ți aminte de cuvintele Mântuitorului: „nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici de ea” (Mt.22.8). Să ne grăbim să intrăm în odihna Lui, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă de neascultare.

Alexandra Remețan

Cu ce ne hrănim?

În acest secol al vitezei se pune mare accent pe una dintre cele mai importante nevoi ale trupului: hrana. Trăm vremuri în care alimentația a depășit cu mult simplul ei rol de nutriție și susținere a vieții trupului; dacă odinioară omul mânca pentru a avea energie, putere de muncă și a-și asigura aportul necesar vieții, acum hrana a devenit pentru mulți un motor de neoprit care lansează în creierul uman pofte pentru mii de gusturi și felurite mâncăruri, multe din ele nenecesare și chiar dăunătoare. Omul nu mai mănâncă pentru a trăi, ci trăiește pentru a mânca. O dovedesc statisticile din întreaga lume și o simțim noi înșine atunci când firea își cere drepturile și ne apasă greu în ziua de post, când, de la un apus de soare la altul, avem impresia că ne vom sfârși. Nu la întâmplare ne avertiza apostolul Pavel despre oamenii neevlavioși: „dumnezeul lor este pântecele, și slava lor este în rușinea lor, și se gândesc la lucrurile de pe pământ” (Fil.3:19).

Știm cu toții că starea noastră de sănătate și puterea în trup este influențată și condiționată în mare măsură de hrană. Și avem în vedere trupul acesta trecător care, oricum, se usucă din zi în zi, asemnea lutului ce stă în arșiță și vânt. Dar cum rămâne cu sufletul, care este cea mai importantă parte a ființei umane? Cu mult mai mult el, care este veșnic, este fără îndoială influențat de tot ceea ce îl inundă prin simțurile de legătură cu exteriorul. Noi îngrijim cu mare atenție carapacea exterioară, dar, dincolo de ferestrele ochilor, tânjește după hrană adevăratul om din noi, cel care rămâne, cel care are o valoare imposibil de măsurat. Acolo sălășluiește acel chip creat după asemănarea lui Dumnezeu, care are nevoie de o hrană spirituală pentru a trăi. Această nevoie o au toți oamenii, chiar și cei necredincioși. Cu toții simt acel gol, acea nevoie, acel gând al veșniciei, după cum a afirmat înțeleptul Solomon în meditațiile sale („A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” Ecl.3:11). De aceea, să cercetăm omul nostru lăuntric pentru a-i cunoaște starea, să verificăm cu ce îl hrănim; îmi amintesc cuvintele lui Mircea Eliade, care spunea: „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.”

Care sunt căile de legătură ale sufletului nostru cu exteriorul, prin care acesta este influențat?

1. Ceea ce privești
Cea mai mare parte a informațiilor ajung la creier prin simțul văzului. Tot ceea ce noi privim în cele aproximativ 14 ore de activitate, ne influențează. Ne întrebăm adesea de ce, în generațiile trecute, nivelul de stres era mai scăzut. Una din explicații este faptul că volumul de imagini și informații nefolositoare, agresive, stresante, a crescut prin micile și marile ecrane care au intrat în fiecare casă. Imaginați-vă omul secolului trecut care, venind de la munca pământului, se așeza cu familia la masă în jurul unei lămpi și a unei sobe calde. Depănau întâmplări, comunicau, se bucurau de seara în familie. Apoi se adunau la rugăciune, citeau Scriptura și erau hrăniți în sufletul lor, în simplitatea unei vieți trăite cu și pentru Hristos. De asemenea, oamenii călătoreau atunci pe jos kilometri. A merge pe jos în natură, a privi frumusețile create de Dumnezeu, îți puteau aduce un singur gând: cât de minunate sunt lucrările Lui! Așa a contemplat David cerul și a compus Psalmul 8. Oare câți mai au timp azi să privească cerul, să asculte păsările și să se roage în locuri pustii?

O persoană care se „relaxează” în fața televizorului urmărind un film, nu realizează faptul că se hrănește cu ceva înșelător, fals, întocmai ca o nădejde amăgitoare. Pentru câteva zeci de minute, mintea și sufletul i se copleșesc în acel film, ca și cum ar trăi acolo, deși știe că sunt doar actori care își joacă rolul. Diavolul a creat aceste lucruri pentru a-i oferi omului căi de satisfacție și împlinire într-o amăgire, un timp mort, sacrificat pe altarul firii pământești și a întunericului. Cunosc persoane care sunt deosebit de interesate de buletinul de știri. Sunt într-adevăr și știri care au folosul lor în nevoile cotidiene. Însă multe dintre aceste știri nu fac altceva decât să nască teamă, groază, fobii și scad extraordinar de mult credința și nădejdea celor ce le mai au. Am observat că astfel de persoane ajung să fie de-a dreptul deprimate și pline de teamă, făcându-și mereu în minte scenarii pentru posibile pericole.

Imaginile vizionate rămân întipărite în memorie și greu scapă omul de ele. În plus, cu toții știm că mai nou, aproape orice reclamă conține aluzii indecente, imagini provocatoare și rușinoase care pătează conștiința și nasc pofte păcătoase. Mass-media per ansamblu este o unealtă prin care diavolul creează în mintea oamenilor un tipar al omului „perfect” al societății noastre: deținător de bogăție, frumusețe, înălțat în rândul celorlalți oameni, o imagine exact opusă omului plăcut lui Dumnezeu. De asemenea, jocurile virtuale sunt create în așa fel încât creează iluzia tinerilor că au puteri supranaturale, zboară, conduc mașini și lupte, totul pentru a câștiga. Simțul câștigului, al superiorității și al mândriei sunt astfel întipărite în ființa lor de mici.

2. Ceea ce citești

Oamenii se plâng că nu mai au timp pentru a citi. Însă dacă însumăm toate cuvintele pe care le citește o persoană activă pe rețelele de socializare, mesaje sau glume care se ivesc înaintea ochilor, vom realiza că foarte probabil este un volum de informații echivalent cu câteva zeci de pagini de carte.

Orice carte este o hrană, o sursă de stări, influențe benefice sau dăunătoare. Așa cum alegi ce consumi la o masă, tot așa alege cu atenție ce carte citești. Scriptura este cu adevărat o hrană dătătoare de viață. Este imposibil să citești în Scriptură și să nu ai cel puțin un beneficiu: putere în duh, înviorare, creșterea credinței, inspirație, revelație, pocăință, părere de rău pentru propria ta stare care nu se aliniază cerințelor căii sfinte, cunoștință, pace etc.

3. Ceea ce asculți

Tot ceea ce asculți, fie că e vorba de știri, muzică, învățătură, are o puternică influență asupra omului lăuntric. Muzica accesează cele mai sensibile puncte ale creierului uman și dă naștere la gânduri, emoții, sentimente. Mulți oameni sunt atât de infllunțați de muzica ce îi pasionează încât stilul muzical respectiv se reflectă în comportament, îmbrăcăminte, stil de viață.

Misionarul Christian Berdahl (New Mexico) prezintă importanța ritmului muzical și a cântărilor în închinare, în seminariile sale numite „Doar versurile contează?” (se pot găsi pe canalul Youtube cu subtitrare în limba română aici). Unele biserici au ajuns să folosească tendițe rock în închinare la adresa lui Dumnezeu, ceea ce este total nepotrivit și în neconcordanță cu adevărul Scripturii. Muzica poate atrage demoni sau îi poate alunga, după cum este scris despre David („David lua harpa şi cânta. Atunci Saul avea parte de alinare, se simţea mai bine, iar duhul cel rău pleca de la el.” 1Sam.16:23).

Sunt multe alte lucruri care influențează omul nostru lăuntric, și multe au legătură cu anturajul, persoanele cu care ne însoțim sau discutăm. Noi alegem și suntem pe deplin responsabili de hrana pe care o alegem pentru sufletul nostru. Iar de această alegere s-ar putea să depindă traseul vieții noastre și creșterea spirituală, precum și destinația. Alege înțelept!

Alexandra Remețan

„V-am dat MANA, dar voi trebuie să o culegeți...”

După cei 430 ani petrecuți în Egipt, poporul Israel condus de către Moise a ieșit din cuptorul de fier al suferinței lor, când s-a împlinit vremea hotărâtă, după cum vestise Domnul lui Avraam („Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei, acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani” Gen.15:13). Momentul în care au ieșit din Egipt este unul din cele mai impresionante evenimente biblice. În Exod 15 ne este prezentat acest tablou minunat: un popor robit, smerit, eliberat numai prin intervenția divină, care își cântă cântarea izbăvirii și fără a se mai gândi la nimic pământește, aleargă înainte cu inima plină de bucurie după zbuciumul îndurat de patru generații.

Au văzut minunile, le-au trăit, „au fost botezați în nor și în mare” (1Cor.10:2) și iată-i pe noul drum al cunoașterii de sine, al zdrobirii eului și al modelării spirituale. Nu este nevoie să dăm nici o singură pagină a Scripturii după cântarea izbăvirii, căci următoarele pasaje descriu cum acești oameni își dovedesc regretabil slăbiciunea. Nu că Domnul nu ar fi cunoscut-o, căci El nu are trebuință să-i facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuși știe ce este în om (In.2:25). De cel puțin zece ori poporul cârtește și pare să fi uitat minunile trăite în urmă. Însă Domnul Dumnezeu, îndelung răbdător și bogat în bunătate, le trimite tot ceea ce le este de trebuință pentru a supraviețui pustietății („Eu v-am călăuzit patruzeci de ani în pustie; hainele nu vi s-au învechit pe voi, și încălțămintea nu vi s-a învechit în picior”). Psalmul 78 descrie în detaliu purtarea de grijă a Domnului față de ei.

Aș vrea însă să mă opresc la una din minunile pustiei : mana, pâinea din cer („a plouat peste ei mană de mâncare, și le-a dat grâu din cer. Au mâncat cu toții pâinea celor mari” Ps.78:24,25). În fiecare dimineață, cu excepția zilei de Sabat, copiii lui Israel observau pe pământul din jurul taberei acele boabe de mană pe care trebuia să se aplece să le culeagă și să le pregătească pentru a se hrăni.

Într-o zi mă îndreptam spre odăiță cu dorința de a mă ruga, simțind nevoia umplerii și încărcării omului dinăuntru, care era flămând și însetat. Așa cum o făclie se consumă și cum ostașul obosește în luptă, îmi ziceam în sinea mea că trebuie să primesc din nou putere. În acel moment, glasul Duhului Domnului mi-a spus așa: „V-am dat mana, dar voi trebuie să o culegeți”. Am rămas cu uimire în gândurile mele și am cugetat ca să încerc să înțeleg ce înseamnă aceasta. Am înțeles învățătura... noi așteptăm nu doar să cadă pâinea din cer sau să curgă apa din stâncă, ci și să fim hrăniți asemenea copilașilor neputincioși. Așteptăm ca fără niciun efort, să primim, să primim și iar să primim. Însă ni se cere să ne facem partea. Avem la dispoziție Cuvântul vieții și atât de puțin ne hrănim din el... Avem odăițe și timp de a sta înaintea Domnului în rugăciune, și atât de greu îl punem deoparte pentru acest scop... Avem seri de rugăciune, de părtășie, locuri bogate în hrană, și totuși, așteptăm ca o mână nevăzută să toarne în minte, cuget, și duh cuvintele Scripturii, așteptăm ca Dumnezeu să răspundă rugăciunilor noastre seci și lipsite de putere...

„Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieși afară și va strânge cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare și să văd dacă va umbla sau nu după Legea Mea” (Ex.16:4). Aceasta este ce face Dumnezeu acum și cu noi, generația secolului XXI. Ne-a dat un belșug nemaicunoscut vreodată pe pământ, belșug de hrană spirituală, acces la Cuvintele vieții, la nemărginita bogăție a Duhului Sfânt pentru noi. Și privește...pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Ps.11:4) ca să ne pună la încercare dacă ascultăm și împlinim ceea ce ne-a învățat Domnul Isus. Întrebarea care răsună ca un ecou și astăzi este însă aceasta: „De ce-mi ziceți: „Doamne, Doamne!” și nu faceți ce spun Eu?” (Lc.6:46).

Culegeți, adunați, hrăniți-vă duhul pentru ca astfel să crească roada binecuvântată, iar atunci „când se va arăta El, să avem îndrăzneală și la venirea Lui să nu rămânem de rușine și depărtați de El.” (1In.2:28)

Unde este de fapt...Templul Domnului...

Atunci când ne gândim la un templu, și mai cu seamă la Templul Domnului, ne aducem aminte de acea construcție maiestuoasă, unică și sfântă, ridicată după proiectul dictat de însuși Dumnezeu. Practic, totul a fost întocmit după asemănarea Templului din cer („să faci după chipul, care ți s-a arătat pe munte” Exod 25:40; „locaș de închinare făcut de mâna omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare”, din cer; Evr.9:24, „Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis, și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său” Apoc.11:19). Biblia ne învață faptul că imaginea Vechiului Testament, inclusiv sărbătorile, legile, sunt umbra lucrurilor viitoare (Colos.2:17). Astfel, în ceea ce privește Templul Domnului, subiectul tratat în acest articol, vom traversa o paralelă de la Templul fizic și faptic al Vechiului Testament, la umbra și însemnătatea acestuia în Noul Legământ al Domnului Isus, care a venit să împlinească și să desăvârșească planul lui Dumnezeu.Mai întâi, să realizăm o scurtă călătorie în imaginea Templului din Ierusalim, construit pentru prima oară de Solomon în anul 991 Î.Hr. În curtea Templului era altarul pentru jertfirea animalelor, cele două bazine cu apă pentru curățire; în interiorul Templului, în locul Sfânt era masa cu cele 12 pâini înnoite zilnic, sfeșnicul cu 7 brațe al cărui untdelemn ardea necurmat, și altarul tămâierii dinaintea perdelei care separa locul Sfânt de locul Preasfânt, unde se înalța fumul de tămâie necurmat. În locul Preasfânt era așezat chivotul cu tablele legii, unde nu putea intra decât marele preot odata pe an, cu sângele pentru ispășirea păcatelor sale și ale poporului, fiindcă, „după Lege, aproape totul este curățit prin sânge” (Evr.9:22). Prezența Domnului peste Templu (sau Cortul Întâlnirii dinainte de construirea Templului) se manifesta vizibil prin norul slavei Domnului, a focului și a fumului („s-a pogorât foc din cer și a mistuit arderea de tot și jertfele, și slava Domnului a umplut casa... au văzut coborându-se slava Domnului peste Casă.” 2Cron.7:1-3, „Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui.” Apoc.15.8). Preoții nu aveau voie să intre în Templu oricum, ci cu mare băgare de seamă și pregătire prealabilă a trupului lor. În primul rând preotul era ales doar din seminția Leviților, nu era îngăduit să fie ales un preot care avea o meteahnă trupească, să se atingă de ceva necurat, să aibă o soție lăsată de bărbat etc., fiindcă pe capul lui a fost turnat untdelemnul pentru ungere și a fost îmbrăcat în veșminte sfinte, care acopereau orice goliciune a trupului, inclusiv capul. Aici este un detaliu semnificativ în ce privește marele preot; el purta o mitră pe care era atașată o plăcuță de aur cu inscripția „Sfințenie Domnului” („ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuți înaintea Lui” Ex.28:38).

Nu la întâmplare am subliniat detaliile de mai sus, ci pentru a întregi tabloul semnificației spirituale a Templului în ce ne privește pe noi. Așa cum am menționat, totul se leagă împreună și Noul Testament se tălmăcește în unitate cu Vechiul Testament. Pentru prima dată Domnul Isus este cel care schimbă focalizarea dinspre Templul fizic spre cel spiritual („Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile” Mt.26.61, „Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.” In.2.21). Apoi, Apostolul Pavel scrie deslușit faptul că cei născuți din Duhul lui Dumnezeu devin temple ale lui Dumnezeu („Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” 1 Cor.6.19). Acest lucru se realizează datorită Jertfei lui Hristos, care a fost și este desăvârșită pentru ispășirea păcatelor noastre. El este Marele Preot care a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt din cer cu propriul Său sânge, moment în care perdeaua trupului Său, care era așezată între Locul Sfânt și Locul Preasfânt, s-a rupt în două, făcând liberă intrarea în prezența lui Dumnezeu.

Dacă odinioară omul nu avea acces în prezența lui Dumnezeu, doar în afara Templului, acum Templul este înăuntrul său. Dacă odinioară jertfele de pe altare ispășeau păcatul fără a avea însă efect de înnoire asupra cugetului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, ne va curăți cugetul nostru de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu! (Evr.9:14). Iar dacă preoții nu intrau oricum în prezența lui Dumnezeu într-un Templu făcut de mâini omenești, cum ar trebui să ne raportăm noi la un Templu sfânt care este tocmai înăuntrul nostru? Iată cum trebuie să ne apropiem de prezența Sa: „cu o inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite de un cuget rău, și cu trupul spălat cu o apă curată” (Evr.10:22).

Preoții, înainte să faca slujba, își spălau mâinile și picioarele. Această curățire, din punct de vedere spiritual, presupune sfințirea, mărturisirea și cercetarea faptelor și a căilor noastre, după cum ne sfătuiește Iacov în epistola sa: „curățiți-vă mâinile, păcătoșilor, curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită!” Iac.4:8). Haina de bază a vestimentației preoților era mantia de in curat („inul sunt faptele neprihănite ale sfinților” Apoc. 19:8). Plăcuța de aur pe care marele preot o purta pe frunte este imaginea acelei peceți, acelui sigiliu pe care îl poartă cei sfințiți de Domnul. În Apocalipsa cei aleși aveau pe frunte scris Numele Lui Hristos și al Tatălui. În cartea Ezechiel și în Apocalipsa ni se arată cum îngerilor li s-a poruncit să nu vatăme pe cei ce au sigiliul Domnului, pecetea lui Dumnezeu. Noi am fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, pentru ziua răscumpărării (Efes. 4:30). Cine ne oferă acea sfințenie pe care o datorăm Domnului? Iată răspunsul: „Eu însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (In.17:19). Căci Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți, sunt dintr-Unul (Evr.2:11). Isus Hristos este Marele Preot care poartă sfințenia înaintea Domnului!

Înăuntrul Templului nostru, pâinea trebuie zi de zi să fie înnoită, adusă ca hrană duhovnicească. Pâinea este Cuvântul Său, fără de care nu putem crește spiritual, căci adesea poporul a mers spre pierzare din lipsa de cunoștință. Untdelemnul trebuie să ardă necurmat, candela duhului să nu se stingă niciodată („Hainele să-ți fie albe, în orice vreme, și untdelemnul să nu-ți lipsească de pe cap” Ecl.9:8). Tămâia de pe altar este rugăciunea („Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, și ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!” Ps.141:2; „Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților Apoc.8:4). Cât despre jertfele aduse pe altarul de afară, acele jertfe care presupun suferință, lepădare de sine, sacrificiu, sunt vădit exprimate de Apostolul Pavel în următoarele cuvinte: „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” Rom.12:1. În adevăr, cei ce sunt ai lui Hristos, și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei.

Nu putem încheia acest tablou fără a menționa un detaliu important în ce privește jertfele aduse pe ambele altare. Atât în tămâie, cât și peste jertfele de sacrifiuciu ori de mâncare, trebuia să fie prezentă SAREA, care este definită ca semnul legământului („Să nu lași să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău” Lev.2:13). Iar această sare trebuie să fie în ființa noastră, căci așa a spus Domnul Isus: „voi sunteți sarea pământului”. Însă în jertfă nu era voie să fie prezente două elemente: aluatul și mierea (Lev.2:11). Aluatul, simbolul păcatului, trebuie să lipsească din Templul nostru („Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără aluat”1Cor.5:7). Dacă toate elementele necesare Templului Duhului Sfânt sunt întregite, dovada va fi prezența lui Dumnezeu peste Templu. El este Cel care va aprinde jertfa pe altar și fumul, norul prezenței Sale va umple Templul, asemenea coborârii Duhului în ziua Cincizecimii peste apostoli.

Templul lui Dumnezeu este în tine. Fă slujba preoției la care ai fost chemat, cu curăție, sfințenie și băgare de seamă, căci dacă în fața acestor elemente fizice poporul a avut o teamă sfântă, cu atât mai mult noi trebuie să ne aporpiem cu responsabilitate, ascultare și evlavie de Cel care ne sfințește („duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur” Filip.2:12).

Păzește-ți inima mai mult decât orice...

Un creștin adevărat va tânji mereu în a se cerceta și a vedea starea lui reală înaintea lui Dumnezeu, și se va lupta să aducă multă roadă pentru Stăpânul său. Acest principiu este surprins de apostolul Pavel în trei imagini simbolice care ascund adevăruri deosebite (2 Tim.2:4-6):

1. „Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste.”

2. „Cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli. ”

3. „Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele. ”

Acestea sunt de fapt principiile de bază ale vieții creștine pe care, dacă le îndeplinim, vom avea biruință în călătoria noastră spre cer.

1. După cum ostașul se dedică la slujba oastei și nu se încurcă cu alte responsabilități din afara acestei slujbe, tot așa creștinul este pus deoparte pentru Împărăția cerului și nu face compromisuri cu lumea, păcatul, firea pământească, ci vrea să placă celui ce l-a înscris la oastea cerească.

2. Cel de-al doilea principiu are în vedere modelul de trăire al creștinului, care nu trebuie să fie dictat de propriile păreri sau dorințe, ci după rânduieli, după cerințele Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca la sfârșitul luptei să fie încununat (de exemplu, dacă un sportiv aleargă pe o pistă pentru a concura în respectiva cursă, el nu poate câștiga decât dacă respectă regulile. Nu poate să pretindă că el pornește când vrea, că aleargă pe unde dorește sau atâtea ture cât hotărăște el însuși. Învățătura este că un creștin trebuie să trăiască după rânduielie și învățătura din Cuvânt, acesta fiind „regulamentul”).

Iar al treilea principiu privește tocmai răsplata, care se dobândește prin muncă, efort, sacrificiu, căci „cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie”(Ps.126:5). Observăm astfel imaginea creștinului care se înrolează în oastea Domnului, trăiește după voia Lui și aduce roadă consecvent. Iar toate acestea, în nădejdea mântuirii, a răsplății și vieții veșnice. De aceea nu trebuie să așteptăm aici, pe pământ, aprecierea, răsplătirea într-un fel sau altul a lucrării pe care o facem, și cu atât mai puțin slava primită de la oameni, care nu face altceva decât să nască în inimă otrava nimicitoare a mândriei.

Iar fiindcă tot ce înseamnă trăire, fapte, motivații, roade, conduc înspre și pornesc dinspre aceea care este numită INIMĂ, vom intra, în câteva rânduri, în tainele acesteia. Nu pentru a o lăuda, nici pentru a dovedi că ea este bună din firea ei, ci pentru a demasca acele lanțuri care o cuprind. Căci, așa cum a spus profetul Ieremia, „inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”(Ier.17:9). Este Unul care o cunoaște pe deplin și Duhul Său pătrunde adânc înlăuntrul ei, pentru a descoperi starea ei. Cuvintele, atitudinile, gesturile, nuanța glasului și zâmbetul unui om, pot conlucra împreună la ceea ce se numește fățărnicie, însă atunci când mahrama inimii este dată la o parte de Cel ce „judecă simțirile și gândurile inimii”(Evr.4:12), totul este gol și descoperit înaintea Celui cu care avem de-a face. La ce ar folosi omului deșertăciunea unui teatru ieftin jucat înaintea celorlalți, pentru a obține câteva sau o mulțime de aprecieri, când este conștient că cei șapte ochi ai Duhului lui Dumnezeu sunt îndreptați înspre el și-i vor dovedi starea reală a inimii? Dar dacă omul își face un obicei din a privi la sfârșitul tuturor lucrurilor, va reuși să aibă atitudinea potrivită asupra prezentului.

Să analizăm însă acele lanțuri care pot să lege inima noastră acolo unde nu este cunoscută de nimeni, decât de Duhul lui Dumnezeu. Biblia tratează, în mod repetat, următoarele lucruri:

-răutatea (înclinarea de a face rău altuia, de a provoca în mod conștient suferința sau paguba cuiva. Practic, acțiunea răutății presupune ca tu să știi că prin acțiunea ta provoci o durere celuilalt, și totuși să îți găsești scuze în acțiunea respectivă).

-ura (sentiment puternic de ostilitate, dispreț, dușmănie față de cineva. Ura este un lanț al inimii atunci când omul nu poate ierta și nici uita acțiunea cuiva care i-a făcut cândva rău).

-mândria (sentiment de încredere în calitățile, forțele proprii, stare a duhului omenesc ce îl determină să se admire pe sine pentru reușite, acțiuni, și să privească pe ceilalți cu superioritate). Este numită în Biblie și trufie, semeție. Apostolului Pavel, în urma descoperirilor minunate pe care i le-a arătat Domnul, i s-a îngăduit un țepuș în trup care să îi amintească faptul că el nu are un merit și nu are voie să se mândrească. Cu toții știm că acesta este unul din cele mai mari păcate care poate duce la căderea spirituală și, ceea ce este mai grav, este că lanțul mândriei e greu de sesizat de către cel care îl are.

-invidia (sentiment de părere de rău, ciudă, provocat de succesul sau situația bună a cuiva).

-fățărnicia (cel mai condamnat păcat în Noul Testament de către Domnul Isus, deoarece fățărnicia este un lanț aproape insesizabil de către cel care îl are. Omul se înșală pe sine însuși crezând că dacă arată o anumită imagine pe care dorește ca ceilalți să o creadă ca reală, atunci devine reală și pentru sine. În general fățărnicia are un scop anume în manifestarea ei, pentru a obține anumite beneficii).

-egoismul (căutarea intereselor și a plăcerilor personale în detrimentul celorlalți).

-lipsa evlaviei (deprinderea de a trăi și acționa fără să te gândești la voia lui Dumnezeu, fără să te întrebi dacă acea acțiune este plăcută Lui).

-îngrijorarea (neliniștea, teama cu privire la lucruri pe care omul nu le poate controla. Îngrijorarea dovedește lipsa încrederii în Dumnezeu pe deplin).

-imoralitatea (gândurile păcătoase ale cărnii, pofta ochilor și imaginația păcătoasă care se pot săvârși în interiorul inimii)

-iubirea banilor și a plăcerilor lumești (tendința de împlinire a firii pământești prin avuție, distracții, obiceiuri greșite de a petrece timpul în așa-numita relaxare, conform tiparului lumesc)

-judecata (actul de a judeca înăuntrul inimii o persoană atunci când luăm rolul unui judecător care dă sentințe, fără să cunoaștem toate circumstanțele, tainele și adevărul. De aceea suntem avertizați de Scriptură în privința acestui fapt, deoarece un judecător trebuie să cunoască toate detaliile pentru a oferi o sentință, iar noi ca oameni nu putem ști toate lucrurile. Totuși, Scriptura ne dă voie să judecăm în măsura în care să ne păzim pe noi înșine de cădere („Să n-aveți nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că își zice frate, totuși este curvar, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau bețiv, sau hrăpăreț; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați...Nu este de datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru?”) sau pentru cercetarea lucrurilor, pentru a nu fi înșelați („Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, și ceilalți să judece” 1Cor.14:29). Uneori, apostolul Pavel este foarte ferm când are în vedere unele persoane: Dima, care l-a părăsit din dragoste pentru lume, curvarul din Corint, Alexandru căldărarul, cei care atrăgeau creștinii la tăierea împrejur etc. (2Tim.3:8, 1Cor.5:3, Gal.5:12, 2Tim.4:10-14). Ba mai mult, el sfătuia astfel pe Timotei: „Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică”, lucru care are în vedere, bineînțeles, sfințirea Bisericii și slujba încredințată unui slujitor.

Așadar, păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții. Fă-o liberă, descătușeaz-o de orice lanț care a cuprins-o.

Alexandra Remețan

Editorial - Formă sau conținut?

Iată un subiect care frământă gândurile și concepțiile multor creștini în vremurile noastre, însă un subiect complex care poate fi înțeles prin călăuzirea Duhului Sfânt și a cercetării Scripturii, lăsând deoparte preconcepțiile sau interpretările proprii. Cum prezintă Domnul imaginea omului născut din nou, pus deoparte pentru Împărăția Sa?

Dacă poposim la cuvintele lui Ioan (1In.3:9), observăm că taina și esența unei vieți trăite cu Dumnezeu este sămânța vie care a fost pusă în noi, numită de apostolul Pavel comoara pe care o purtăm în aceste vase de lut ale trupurilor noastre: „oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.ˮ Această sămânță, comoară, este cea care rodește și face să crească mlădița omului nostru lăuntric din viță, trăgându-și seva din Dumnezeu. Omul, prin eforturile proprii, nu va putea niciodată să aducă roadă duhovnicească, fiindcă el, prin natura lui, este firesc, pământesc. Pentru ca un bec să lumineze, are nevoie de o sursă de curent la care să fie atașat; tot așa, pentru ca un om, o mână de țărână, să emane caracterul și lumina din Dumnezeu, trebuie să aibă în el sursa acestei lumini de natură cerească.

De-a lungul timpurilor, creștinii au înțeles greșit aspectul acestei rodiri din interiorul ființei, fiindcă mulți nu aveau nașterea din nou și doreau, prin propriile eforturi, să aducă o justificare cugetului lor prin fapte, ca să obțină grația divină. Aceasta a fost cea mai mare problemă a creștinismului în Evul Mediu, când religia creștină a fost legalizată, iar oamenii erau creștinați ca și act formal, fără o întoarcere reală la Dumnezeu. Însă adevărul a fost adus la lumină prin Martin Luther și trezirea a născut acea stare de pocăință și întoarcere la esență, la valorile care pornesc din interiorul ființei.

În întregime, Noul Testament pune accent pe curățirea care începe dinăuntru și avertizează de pericolul manifestării doar a unor fapte pur exterioare, din sforțarea omului de a se arăta pe sine neprihănit, fără a face lucrarea interioară de sfințire, „având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i putereaˮ (2 Tim. 3.5). În acest sens, evreilor li s-a spus: „tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovăˮ (Rom.2:29), iar în locul acelor fapte pur exterioare care nu porneau dinăuntul inimii, ci erau doar lucruri care pier odată cu întrebuințarea lor, întemeiate pe porunci și învățături omenești, Domnul a hotărât schimbarea: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lorˮ (Ier.31:33). Faptele bune făcute de un om murdar n-au nicio valoare, așa cum răsunau cuvintele proorocului Isaia („Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!ˮ Isa.1:13). Trebuie mai întâi ca omul să fie curat în interior, iar faptele și elementele exterioare să vină ca o urmare a sfințirii interioare („Sfâşiaţi-vă inimile, nu haineleˮ Ioel 2:12).

Cum rămâne însă cu exteriorul? Cei care susțin că s-au pocăit, măcar că nu se vede nimic schimbat în viața lor, înseamnă că n-au trăit o pocăință reală. Iată ce spune una din tezele lui Martin Luther: „Cuvântul acesta (pocăință) nu înseamnă doar pocăință lăuntrică; nu există nici o pocăință interioară care nu se manifestă în exterior prin diferite umiliri ale trupuluiˮ (Teza 3). Trupul, firea pământească, este elementul care încă ne ține oarecum legați de acest pământ, de aceea trebuie să ținem în frâu orice pornire firească ce trebuie să fie răstignită față de omul duhovnicesc. Apostolul Pavel spunea: „mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânireˮ. Însuși postul ca și concept presupune umilirea firii pământești și creșterea omului dinăuntru prin apropierea de Dumnezeu. De ce spune apostolul că nu putem face tot ce voim ca și trup („firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.ˮ Gal.5:17)? Fiindcă noi nu mai suntem pământești, noi suntem născuți din nou și trăim în locurile cerești, privim la lucrurile de sus. Viața creștină nu se duce prin eforturi proprii, și omul lui Dumnezeu nu se străduiește să facă binele, ci acest lucru vine dinăuntrul lui. Nu este neprihănirea noastră, ci a Lui- noi suntem doar purtătorii ei.

Să nu neglijăm însă cea mai periculoasă stare de decădere a omului, pe care a acuzat-o cu multă asprime însuși Domnul Isus: neprihănirea exterioară a fățărniciei, a oamenilor murdari pe dinăuntru, care își ascund scopurile, intențiile, motivațiile si gândurile, făcând tot ce le stă în putință pentru a afișa o neprihănire înaintea oamenilor, căutând admirația și slava lor, ajungând apoi în capcana fără scăpare a mândriei („voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare… sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.ˮ (Lc.11:39, Mt.23:25). Există astfel doar trei posibilități:
-să fii curat pe dinăuntru, iar starea de curăție să se manifeste și în exterior
-să fii murdar pe dinăuntru și această murdărie să se manifeste și în exterior
-să fii murdar pe dinăuntru, dar să te arăți curat pe exterior
Nu este posibil însă ca un om să fie curat pe dinăuntru, iar în afară să aducă o roadă rea, fapte firești, manifestări păcătoase și o viață lumească. Toți greșim, și greșeala este o neveghere, un accident datorat luptei dintre trup și duh, însă roada definește un om în toate manifestările sale.

Alexandra Remețan

Editorial - Un vas din care se poate bea…

Adesea întâlnim în Scriptură imaginea simbolică a creștinului asemănat cu o cetate luminată așezată pe un munte, cu o candelă așezată în sfeșnic, cu un vas "Într-o casă mare nu sunt numai vase din aur şi din argint, ci şi din lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară. Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună." 2Tim.2:20 sau cu o sursă de apă "apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică" Ioan.4:14.

Să analizăm puțin această imagine a unui vas din care cineva poate să își stâmpere setea. Nu-i așa că pentru a bea apă dintr-un pahar ne asigurăm mai întâi de ceea ce conține paharul, de curățenia paharului și limpezimea apei pe care urmează să o bem? Tot așa, din punct de vedere spiritual, pentru ca Dumnezeu să folosească vasul nostru înspre a răspândi adevărata lumină și viață pe care le-a pus Hristos în noi prin Duhul Sfânt, este de mare importanță starea omului nostru interior, curăția inimii și a conținutului ei.

Atât în Vechiul Testament, cât și în Evanghelii, cunoaștem un Dumnezeu foarte atent la detalii. El a ales zile speciale, elemente bine stabilite pentru fiecare lucrare. De exemplu, la jertfele aduse pe altar a fost poruncit minuțios felul în care preotul trebuia să se prezinte înaintea Domnului, îmbrăcămintea, spălarea mâinilor și a picioarelor pentru a pătrunde în Templu, modul în care animalul trebuia sacrificat și care părți ale acestuia trebuiau puse pe altar. Citind aceste detalii, ne întrebăm ce importanță au din moment ce acea jertfă urma să fie mistuită de foc. Dumnezeu este perfecțiunea, El este desăvârșit și nimic nu a fost și nu trebuie făcut fără băgare de seamă în lucrarea Sa.

Acum, dacă Biblia ne numește Temple vii pentru Dumnezeu, cum ar trebui să fie inima, gândurile și trăirea noastră? ("Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?" 1Cor.6:19). Pentru a ne păstra curați, sfinți, sau puși deoparte pentru Domnul, noi trebuie să ne păzim mintea, inima, vorbirea și faptele de ceea ce ne poate întina din această lume, așa cum a poruncit Domnul poporului prin proorocul Isaia: "Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!"(Is.52:11). Dacă iubim lumea și practicăm faptele ei, cădem în vechiul păcat al poporului Israel, preacurvia ("Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu. Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine." Iac.4:4)

Interiorul inimii noastre este într-adevăr asemenea unui Templu. Acolo se aduc jertfele rugăciunii, ale postului, acolo se iau hotărâri, se frământă gânduri, planuri, sentimente. De aceea este deosebit de important interiorul ființei noastre. Să ne amintim cum Domnul spunea prin Ieremia: "tăiaţi-vă împrejur inimile" (Ier.4:4). Cum se face un asemenea lucru? Prin pocăință, prin lepădarea a tot ceea ce este firesc. Dacă ne vom curăța interiorul și ne vom păzi inima, sursa izvoarelor vieții, atunci vasul nostru va fi curat și folositor pentru cei care au nevoie de apă și lumină. Dacă ne amestecăm cu lucrurile lumești, dacă permitem anumite compromisuri, atunci amestecăm paiele cu grâul, tulburăm apa și ea va deveni murdară. Din pricina trăirii unei vieți duplicitare de către unii creștini, "calea adevărului va fi vorbită de rău"(2Pet.2:2). Numele Domnului poate să fie hulit printre cei din jur, pentru că viața noastră este o epistolă citită de toți ("Voi sunteţi epistola… cunoscută şi citită de toţi oamenii." 2Cor.3:2).

Cum ne vom păstra vasul curat? Păzindu-l de murdăriile din afară ("Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei; urăsc purtarea păcătoşilor; ea nu se va lipi de mine." Ps.101:3), păzindu-ne buzele de păcat și întreținând focul pe altarul inimii prin rugăciune și dragoste de Domnul.

Alexandra Remețan

Editorial - Ochiul, Lumina trupului

În două Evanghelii găsim redate următoarele cuvinte ale Domnului Isus: „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric.ˮ (Mt.6:22, Lc.11:34).

Deseori am trecut ușor peste acest verset, însă a venit momentul să pătrund mai adânc înăuntrul său. Mi-am imaginat situația descrisă făcând o paralelă cu aspectul fizic, propriu al cuvintelor; în ce privește captarea de informații, ochiul are cea mai importantă funcție a corpului (el chiar este definit ca fiind organul a cărui principală funcție este de a detecta lumina). Un ochi sănătos va conduce la creier imaginea clară a lucrurilor, pe când un ochi miop sau bolnav o va transmite distorsionat, astfel că omul va percepe o imagine în ceață, neclară, și va înțelege lucrurile așa cum le vede.

Trecând acum la înțelesul spiritual al versetului, vom înțelege că Domnul Isus, prin expresia „ochiˮ, se referă la modul sănătos sau bolnav al ființei de a înțelege și percepe adevărul. Trupul omului născut din nou este numit în Scriptură ca fiind „templuˮ al Duhului Sfânt. Lumina este adevărul pe care ni l-a revelat Dumnezeu prin Isus Hristos, sau Cuvântul care ne dă viață. Astfel, se evidențiază aici importanța ochiului nostru, care face ca lumina să pătrundă în „templulˮ inimii noastre. Mulți oameni au acces la adevărul Scripturii și totuși trăiesc în întuneric, fiindcă ochiul duhului este bolnav și nu lasă ca lumina să pătrundă înăuntru. Versetul din Matei continuă astfel: „Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!ˮ. Cum poate fi lumina numită întuneric? Practic, este tocmai situația în care omul consideră că are adevărul, însă acea lumină este de fapt întuneric. Iar exclamația de final întărește dezamăgirea unei astfel de stări: „cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!ˮ.

Să nu uităm de contextul în care apare versetul tainic. În Evanghelia după Matei el apare în contextul strângerii comorilor pe pământ și a imposibilității de a sluji la doi stăpâni (pe Mamona, dumnezeul banilor și în același timp pe adevăratul Dumnezeu). În Evanghelia după Luca, apare în contextul trăirii creștinului pe pământ ca exemplu pentru cei din jur, de a fi lumină în fapte. Acest lucru întărește și mai mult ideea că, pentru a avea roadele unei vieți trăite în Hristos, trebuie mai întâi să ai OCHI duhovnicești sănătoși. Mai exact, trebuie să poți deosebi binele de rău, în toate aspectele vieții: familial, social, financiar, astfel încât să slujești lui Dumnezeu în lumină, având lumină în tot ceea ce faci. Să ne amintim vresetele în care Domnul Isus a spus: „cum poţi să zici fratelui tău: „Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi” şi, când colo, tu nu vezi bîrna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate întâi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tăuˮ(Lc 6:42). Și în acest caz, așa cum obiectele străine care pătrund în ochi împiedică o vedere clară, tot așa și spiritual, lucrurile străine care pătrund în viața, gândirea noastră, ne afectează „vederea spiritualăˮ sănătoasă. Și cea mai rea stare în care poate ajunge un om este aceea în care se vede bine pe sine, observând cu mare acuratețe greșelile celorlalți. De aceea, imediat după versetele din contextul în care apar în Luca 11:34, se trece la mustrarea Fariseilor și Cărturarilor.

Ne rămâne să veghem la propria noastră persoană și să punem versetul următor ca semn de aducere aminte pe mâna noastră dreaptă: „Ia seama, deci, ca lumina care este în tine, să nu fie întunericˮ (Lc.11:35). Iar cuvintele proorocului Isaia dovedesc cât de mare este pericolul confuziei: „Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întunericˮ (Isaia 5:20).

Alexandra Remețan

Editorial - Rugăciunea

Priveam cum focul arde lemnele din sobă. Lemnul gros devenise un carbune aprins, iar în scurtă vreme o grămăjoară de jăratic roșu. Căldura scădea treptat în intensitate, la fel ca și lumina. Înlăuntrul meu răsunau cuvintele: „vezi? la fel este și rugăciunea...atâta vreme cât o susții, o trăiești, o ai din plin și puterea ei e manifestată în sufletul tău, dar și în jur.”

Lumina și puterea ei de a „arde” zgura și firea pământească pot fi resimțite în primul rând de tine, cel care trăiești o viață a rugăciunii, dar și de duhurile întunericului care nu vor putea avea acces în atingerea duhului tău. Atunci se împlinesc cuvintele ”orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer” Mt.18:18, fiindcă rugăciunea este activă, este la nivelul adânc al ființei tale. Bineînțeles nu este vorba de rugăciuni superficiale sau la nivelul minții, ci acele rugăciuni adânci ale duhului, căci „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” In.4:23, și „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” Iac.5:16.

Așa cum lemnul arde și treptat focul riscă să scadă în intensitate, se poate întâmpla cu starea rugăciunii noastre. Aici nu mă refer la rugăciunea propriu-zisă care, într-adevăr, are un timp al ei, ci la viața de rugăciune a credinciosului. Dacă nu o întreținem, dacă o neglijăm, puterea și efectele ei vor scădea de asemenea. În Lege era poruncit ca „focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc” Lev.6:12, principiu pe care îl regăsim în Noul Testament în expresia „rugaţi-vă neîncetat” 1Tes.5:17.

Să ne rugăm...mereu, în orice loc, dar nu oricum. Ci, așa cum ne-a sfătuit Iuda în epistola sa: „rugaţi-vă prin Duhul Sfânt” Iuda v.20. Și după cum odinioară fumul jertfei se înălța de pe altar, astfel că a ajuns un miros plăcut înaintea Domnului (Gen.8:21), tot astfel să se înalțe fumul jertfei de rugăciune a sfinților lui Hristos de pe întreg pământul.

Alexandra Remețan

Istoricul bisericii

În anul 1991, pe strada Oituz din Baia Mare, se puneau bazele costrucției a ceea ce avea să devină cea mai mare Biserică Penticostală din oraș: „Muntele Sionului”. În Biblie, Sionul este deopotrivă cetatea lui David şi cetatea lui Dumnezeu. Pe parcursul Bibliei, cuvântul „Sion” trece de la a se referi în primul rând la o cetate fizică, la a avea un înţeles spiritual. Iar în cazul acestui loc minunat de închinare, acum, după 28 de ani, putem afirma cu bucurie că Biserica „Muntele Sionului” a fost și este Casa Domnului, unde mii de suflete au avut parte de hrană sufletească și creștere spirituală.

ÎNCEPUTUL LUCRĂRII DE CONSTRUCȚIE

Imediat după revoluție, lucrarea de evanghelizare a luat amploare în România șia apărut nevoia unor lăcașe de rugăciune mai spațioase. Până la începutul anilor '90, în Baia Mare funcționa Biserica Penticostală „Maranata”, dar odată cu schimbarea vremurilor, Comitetul acestei Biserici a hotărât să facă demersuri către autoritățile locale cu scopul de a obține un teren pentru construirea unei noi Biserici Penticostale. În primăvara anului 1991, Biserica Penticostală a primit 1370 mp și dreptul de a construi un Lăcaș de cult pe acest teren.Astfel, la data de 18 iulie 1991 au demarat lucrările de organizare a șantierului în vederea construirii noii Biserici. S-a săpat o groapă de cca. 36 m/ 36 m, cu o adâncime de peste 2 m. Acolo s-a pus temelia construcției pe care o vedem azi și ale cărei lucrări s-au finalizat în iarna anului 1996.Proiectul acestui monument arhitectural a fost conceput de S.C. A.R.I.S., reprezentată prin domnii: arh. Puiu Ștefănescu și ing. Proiectant Liviu Țapu.

Lucrările de construire au fost executate în regie proprie, fiecare credincios participând o zi pe lună la lucrările din șantier. Comitetul Bisericii de atunci s-a implicat în coordonarea și supravegherea lucrărilor, fiind asistați din punct de vedere tehnic de frații Ionică Ciurdaș și Alexandru Pocol.În ce privește susținerea financiară a lucrărilor, fiecare membru s-a implicat contribuind cu cel puțin un salariu/an, pe toată perioada construcției. Menționăm aici că la realizarea acestui proiect a fost și contribuția unor biserici și persoane din țară ori străinătate (SUA, Germania, Austria, Anglia).

FINALIZAREA LUCRĂRII ȘI CONSACRAREA LĂCAȘULUI, 11.02.1996

După finalizarea construirii Bisericii a avut loc consacrarea acestui lăcaș la data de 11 februarie 1996, eveniment la care au participat peste 4.000 de persoane. Din partea Conducerii Cultului Penticostal a participat fratele pastor Ioan Gurău, secretar general al Cultului Penticostal din România, iar din partea Conducerii Comunității Regionale a Maramureșului și Sătmarului a fost fratele pastor Victor Opriș.Serviciul divin de consacrare a fost condus de frații pastori Ghiță Moişşi Grigore Todoran. De asemenea, din partea Primăriei și a Prefecturii au participat mai multe persoane, în numele cărora d-l senator Teodor Ardelean a rostit un cuvânt de apreciere pentru credincioșii penticostali din Baia Mare. Au fost prezenți frați și surori din străinătate, în numele cărora a luat cuvântul Consulul Ambasadei USA, d-l Natanael Blue.

ACTIVITATEA SPIRITUALĂ A BISERICII

Evanghelizări. Biserica Penticostală „Muntele Sionului” organizează anual slujbe de evanghelizare care au ca scop propovăduirea Evangheliei, a mesajului biblic esențial pentru credința și mântuirea oamenilor.

Botezul în apă.După cum ne învață Scriptura prin Domnul Isus și Apostoli, botezul este mărturia acelui cuget curat și a nașterii din nou a omului ca urmare a lucrării Evangheliei și a Duhului Sfânt. Cuvintele Domnului Isus înainte de a se înălța la cer răsună peste veacuri: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit.” Marcu 16:15. În fiecare an, în Biserica Muntele Sionului au fost organizate botezuri în apă, unul istoric fiind botezul a peste 80 de candidați.

Corul, orchestra, grupe de cântăreți. În prezent, la slujbele Bisericii slujesc în cântare: corul mixt, corul barbătesc, corul de fete, corul copiilor, orchestra și grupe de frați și surori. Toate aceste lucrări deosebite presupun muncă, rugăciune și pregătire, pentru a aduce laudă Domnului și zidire sufletească bisericii („Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire… toate să se facă spre zidirea sufletească.” 1Cor.14:26)

Studiul Biblic „Talantul în negoț”.Această lucrare este adresată tuturor celor dornici să studieze și să memoreze Scriptura, de la copii la vârstnici. Să nu uităm sfatul Domnului: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.”Iosua1:8

Grupele de copii (Școala duminicală).Copiii sunt „biserica de mâine” și în aceste vremuri considerăm deosebit de importantă pregătirea lor în învățătura sănătoasă. Copiii sunt așteptați cu drag la cele 5 grupe organizate pe vârste în fiecare duminică dimineața, unde sunt supravegheați de învățătorii pregătiți pentru această lucrare: grupa mică (3-5 ani), grupa claselor 0-1, grupa claselor 2-3, grupa claselor 4-5, grupa claselor 6-8.

Crezul nostru

1. Noi credem că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală şi singura noastră normă în viaţa de credinţă.

Biblia sau Sfânta Scriptură, compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament, este insuflată de Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:20-21). Biblia este o descoperire dumnezeiască făcută oamenilor. Ea a fost scrisă în diferite perioade de timp, până la finalizarea ei, prin cartea Apocalipsei. Nimeni nu are dreptul să adauge, să scoată sau să schimbe ceva din ea (Prov. 30:6; Gal. 1:8-9; Apoc. 22:18-19). Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, viu şi lucrător, mai tăietor ca o sabie cu două tăişuri (Evrei 4:12).

Vechiul Testament ne arată cum Dumnezeu a pregătit venirea în lume a lui Mesia, care este Domnul Isus Hristos (1 Cor. 10:6; Gal. 3:24; Col. 2:14-17; Efes. 2:14-16; Evrei 8:13). Noul Testament ne arată viaţa şi învăţătura Domnului Isus Hristos care stau la temelia Bisericii lui Dumnezeu. De asemenea, Noul Testament cuprinde învăţătura apostolilor (Rom. 10:4; 3:24; 1 Cor. 15:12; 2 Tim. 1:13; Romani 1:16; 2 Tes. 1:8-9).

2. Noi credem într-un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

a). Dumnezeu Tatăl
S-a descoperit în vechime slujitorilor Săi ca un Dumnezeu care nu depinde de cineva, zicând: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), viaţă (1 Tim. 6:13-16; Fapte 17:25-28), lumină (1 Ioan 1:5), iubire (1 Ioan 4:8), înţelepciune (Ieremia 10:12), dreptate şi sfinţenie (Apoc. 15:3 şi 4:8). Dumnezeu este viu şi veşnic (Ps. 84:2; Deut. 33:27; Isaia 40:28), El este bun (Marcu 10:18), desăvârşit (Matei 5:48), îndurător (Deut. 4:31; Iacov 5:11), credincios (2 Tim. 2:13), îndelung răbdător (Rom. 2:4). El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească (1 Ioan 4:12; Iov 11:7-9).

El poate fi cunoscut prin Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, prin Sfânta Scriptură (1 Ioan 5:20; 1 Cor. 2:10-11), prin creaţiune (Rom. 1:19-20; Isaia 40:26) şi prin purtarea Sa de grijă pe care o are faţă de noi (1 Petru 5:7).

b). Dumnezeu Fiul
Domnul nostru Isus Hristos este veşnic (Evrei 13:8). Există din veşnicie (Ioan 17:5) şi este Unicul Fiu născut din Tatăl, „Cel întâi născut din toată zidirea” înaintea oricărei făpturi (Coloseni 1:15-16,17; Ioan 1:2-3). El este adevăratul Mesia (Mântuitor) care a fost făgăduit, împlinitorul Legii şi al profeţiilor Vechiului Testament (Luca 2:26-27). El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:32) şi totodată şi Fiul omului (Matei 9:6; Marcu 2:28). Prin Duhul Sfânt S-a întrupat şi S-a născut prin fecioara Maria (Luca 1:34-35), venind în lume ca om. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată (Mat. 5:16; Ioan 4:23). „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8).

El a venit pe pământ:
- să ridice păcatele celor ce vor crede în El (Ioan 1:29),
- să sufere (Isaia 53:3-10; Matei 16:21),
- să moară pentru noi (Rom. 5:8),
- să ne împace cu Dumnezeu (Col. 1:20),
- să ne mântuiască (Ioan 12:47).
Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). A înviat a treia zi după Scripturi (1 Cor. 15:4). S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16:19). El mijloceşte pentru credincioşi, pregătindu-le loc în cer (Ioan 14:3). El este Cel dintâi înviat dintre cei morţi (Col. 1:18). Prin înviere a primit un corp schimbat într-o stare de slavă (Ioan 20:12-20; Filipeni 3:21). El va veni a doua oară pentru ridicarea Bisericii Sale de pe pământ şi pentru judecata lumii (Matei 25:31-33). El este judecătorul celor vii şi al celor morţi (Fapte 10:42; Ioan 5:22).

c). Dumnezeu Duhul Sfânt
Duhul Sfânt, numit şi Duhul lui Dumnezeu şi Mângâietorul sau Duhul Adevărului (Ioan 14:26), este a treia persoană din Sfânta Treime (1 Cor. 12:3-6; 2 Cor 13:14). El a fost de la început, a conlucrat cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune (Genesa 1:2). Lucrarea şi natura Sa sunt absolut nepătrunse de mintea omenească, după cum de nepătruns este Dumnezeu Însuşi. Prin Duhul lui Dumnezeu şi prin suflarea Sa sunt făcuţi toţi oamenii. Prin El toate făpturile primesc viaţa (Iov 33:4).

Oamenii lui Dumnezeu din vechime au vorbit şi au scris Cuvântul lui Dumnezeu, fiind „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). La Cincizecime (Rusalii), Duhul Sfânt S-a pogorât asupra credincioşilor, după ce Domnul Isus îşi încheiase misiunea pe pământ şi Se înălţase la cer (Fapte 2:1-4). Ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi din acea zi au fost însoţiţi de lucrări supranaturale: semne, minuni, vindecări şi felurite daruri (Evrei 2:4; Marcu 16:17-18). El este călăuzitorul Bisericii lui Dumnezeu nou-testamentale, din ziua Rusaliilor (Cincizecimii) până la răpirea ei (Ioan 16:13).

Duhul Sfânt astăzi:
- alege (Fapte 13:2; 20:28),
- învaţă (Ioan 14:26),
- umple (Fapte 2:4; 4:31)
- îmbracă (Luca 24:49
- îi trimite în lucrare pe slujitorii lui Dumnezeu (Fapte 10:19-20; 8:29).

Prin Duhul Sfânt omul primeşte naşterea din nou (Ioan 3:5-8; Tit. 3:5), primeşte viaţa veşnică (Gal. 6:8), poate trăi după voia lui Dumnezeu (Rom. 8:6-10), înţelege Sfânta Scriptură şi lucrările lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9-14).

Dumnezeu dă darul Sfântului Duh celor care se pocăiesc, îl ascultă şi-L primesc pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal (Fapte 2:38, 5:32; Ioan 7:37-39). Duhul Sfânt S-a înfăţişat sub forma unui porumbel (Mat. 3:16). Umplerea cu Duhul Sfânt a fost însoţită de manifestări fizice exterioare: limbi de foc, (Fapte 2:1-4), vânt (Fapte 2:2), cutremur (Fapte 4:31).

3. Noi credem că Dumnezeu la început a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1:1).

a). Cerurile.
Acolo este scaunul de domnie al lui Dumnezeu (Ps. 103:19; Matei 5:34) şi locuinţa îngerilor (Matei 18:10). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că în al treilea cer este Raiul lui Dumnezeu (2 Cor. 12:1-4). Domnul Isus S-a înălţat la cer şi acolo pregăteşte un loc pentru credincioşii Săi (Ioan 14:2; Luca 24:50-51). În ceruri se află scrise numele celor mântuiţi (Luca 10:20; Ioan 17:24).

b). Pământul.
La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1:1), iar pământul era pustiu şi gol (Gen. 1:2). Dumnezeu, prin puterea şi Cuvântul Său, a făcut ca în decursul a 6 zile pământul să fie bun de locuit şi l-a dat în stăpânire omului spre a-l umple, supune şi îngriji (Genesa 1:31; 26-28).

După intrarea păcatului în lume, Dumnezeu a blestemat pământul (Gen. 3:17-18). Din cauza răutăţii omului Dumnezeu a adus judecată şi pedeapsă asupra pământului, precum: pustiirea prin potop (Gen. 6:11-13), nimicirea Sodomei şi a Gomorei (Gen. 19:12-14; 2 Petru 2:6) şi altele. De atunci încoace s-au mai petrecut diferite cataclisme, potrivit cu cele prezise de Domnul Isus (Mat. 24:7). La urmă, pământul existent va da loc noului pământ, unde va locui neprihănirea (2 Petru 3:7, Apoc. 21:1-4).

4. Noi credem că Dumnezeu a creat îngerii.

a). Îngerii.
Îngerii sunt făpturi spirituale, create de Dumnezeu, fără păcat, puse în slujba Sa (Gen. 19:15; Apoc. 19:9-10). Ei îndeplinesc şi diferite slujbe „pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1:14; Luca 15:10; Fapte 10:4-6,27; 23:24 etc. ). Îngerii sunt, totodată, şi cei care duc la îndeplinire voinţa lui Dumnezeu, executând hotărârea mâniei Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi (Mat. 13:39-41,49).

Sunt mai multe feluri de îngeri care poartă diferite nume, ca: Arhanghelul Mihail, Arhanghelul Gabriel, serafimii şi heruvimii etc. Fiecare categorie are altă însărcinare (Gen. 3:24; Isaia 6:6-7; Iuda v. 9; Luca 1:26; Iosua 5:13-15).

b). Căderea lui Lucifer şi a altor îngeri
Diavolul a fost odată luceafăr strălucitor, dar, mândrindu-se, a căzut. Astăzi este căpetenia îngerilor răi, care nu şi-au păstrat locul şi au căzut (Isaia 14:12-14; Iuda 6; 2 Petru 2:4). Numele lui înseamnă defăimător şi dezbinător. El este numit Diavol şi Satana, el înşală întreaga omenire (Apoc. 12:9) şi toţi oamenii necredincioşi zac sub puterea lui (Fapte 26:18; Apoc. 12:7-8; 2 Petru 2:4). El este stăpânul şi dumnezeul veacului acestuia (2 Cor. 4:3-4; Ioan 14:30; Fapte 26:17-18), ucigător de oameni (Genesa 3:4-5), părintele minciunii (Ioan 8:44), ispititorul (Matei 4:3; 1 Tes. 3:5) şi uneltitorul împotriva copiilor lui Dumnezeu (Iov 1, 9-11; Efeseni 2:16).

El a fost biruit prin jertfa lui Isus Hristos (Ioan 14:30-31; Efeseni 2:16). Soarta lui va fi aruncarea în iazul cel de foc împreună cu îngerii lui (Mat. 25:41; Apoc. 20:10).

5. Noi credem că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărână.
Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: trup, suflet şi duh (Gen. 1:26; 2:27; 1 Tes. 5:23). Omul este o trinitate. Omul a fost creat curat şi nevinovat și a fost aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească (Gen 2:15). El a fost înzestrat cu toate atributele unei fiinţe făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: sentimente, raţiune şi voinţă.
6. Noi credem că păcatul a intrat în lume datorită neascultării omului de porunca lui Dumnezeu.

„Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:16-17). Lăsându-se ispitit de diavolul, şarpele cel vechi, prin femeie, omul a călcat porunca pe care o primise de la Dumnezeu şi astfel, prin libera sa voinţă, a devenit rob al păcatului, vrăjmaş al lui Dumnezeu, din care cauză a fost dat afară din Eden şi supus suferinţei, trudei şi morţii (Gen. 3). Odată cu căderea sa, Adam i-a tras pe toţi oamenii, care sunt urmaşii săi, în păcat. Toţi au păcătuit (Rom. 5:10-12; Efeseni 2:1-2). Din această pricină nimeni nu se poate mântui singur sau un frate pe fratele său (Ps. 49:7-8). Prin Harul lui Dumnezeu, care este arătat prin Isus Hristos, omul poate fi scăpat din starea de robie a păcatului (Rom. 5:19-21), iar necazurile, truda şi moartea pot conlucra spre binele lui (Rom. 8:28-30; Rom. 5:3-4; Fapte 14:22).

Păcatul venit în lume prin neascultarea primilor oameni a afectat întreaga omenire (Rom. 5:19). Păcat este orice încălcare a Cuvântului, voinţei şi poruncii lui Dumnezeu (Rom. 3:23; Gal. 5:19-21). Omul păcătuieşte prin omiterea împlinirii binelui cerut de Dumnezeu sau prin comiterea lucrurilor împotriva voii Sale. Păcat este orice fel de faptă care întinează trupul, sufletul şi duhul: curvia şi preacurvia, necumpătarea, trândăvia, îmbuibarea, împovărarea cu gânduri lumeşti, gânduri rele, sinuciderea, avorturile, vorbirea de rău, vrajba, minciuna, făţărnicia, furtul, înşelătoria, neajutorarea sfinţilor în caz de nevoie, precum şi chinuirea animalelor (Gen. 38:2-10; Prov. 12:10; Rom. 12:13; Gal. 5:19-21; Apoc. 21:8). La fel este păcat: necredinţa, nepăsarea, nesocotirea harului venit prin Isus Hristos, lipsa temerii de Dumnezeu, luarea în deşert a Numelui Său, idolatria, superstiţiile, vrăjitoriile etc. Păcatul, o dată înfăptuit, este urmat de consecinţe (Gal. 6:8). El este boldul morţii şi atrage după sine pedeapsa veşnică a lui Dumnezeu (Apoc. 22:15; 21:8). Plata păcatului este moartea (Rom. 6:23).

7. Noi credem că harul lui Dumnezeu a făcut şi face posibilă mântuirea omului prin jertfa Domnului Isus Hristos.
Harul este bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, arătat prin Domnul nostru Isus Hristos faţă de noi, păcătoşii (loan 1:17; Efeseni 2:4-7). Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte sau binefaceri şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament, decât prin Isus Hristos (Gal. 2:27; Efeseni 2:5-9). Harul lucrează împreună cu credinţa. Prin har se capătă trecere înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 15:9-10). Harul este sursa binecuvântărilor (Efeseni 4:7-8; 1 Cor. 15:10; 2 Cor. 1:15; 1 Petru 4:10). Prin har, Dumnezeu ne învaţă cum să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2:11-12).
Harul este mai presus de mulţimea păcatelor, întrecând mărimea şi mulţimea lor (Rom. 5:20). El poate fi înmulţit în noi în măsura cunoştinţei de Dumnezeu (2 Petru 1:2). El întăreşte inima (Evrei 13:9), ne creşte sufleteşte (2 Petru 3:18) şi drege vorbirea noastră (Col. 4:6). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3:16).

8. Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă şi naşterea din nou.

a). Credinţa.
„Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1, 2 Cor. 4:18). Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Adevărata credinţă porneşte din inimă (Rom. 10:9). Prin credinţa din inimă se primeşte neprihănirea (Rom. 10:10), mântuirea (Efeseni 2:8), curăţirea inimii (Fapte 15:9), iertarea (Galateni 2:16; Efeseni 2:8; Galateni 3:22), moştenirea şi dreptul de a ne numi copiii lui Dumnezeu (Galateni 3:26). Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:6).
Credinţa este adevărată şi activă numai atunci când este însoţită de fapte (Iacov 2:14-22). Toţi trebuie să păstrăm credinţa care s-a dat odată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda v. 3). În timpul din urmă, mulţi se vor lepăda de credinţa adevărată (1 Tim. 4:1-4). Peste cei ce refuză să creadă adevărul, Dumnezeu lasă o lucrare de rătăcire, drept consecinţă să creadă o minciună spre a fi osândiţi (2 Tes. 2:11-12). Pentru cei care cred, totul este posibil: iertare, vindecări de boli etc. (Mat. 8:13; loan 14:12).

b). Pocăinţa.
Pocăinţa este o poruncă a Domnului Isus (Marcu 1:14-15). Ea reprezintă întoarcerea omului la Dumnezeu de pe căile rătăcite ale păcatului (Isaia 55:7), schimbarea totală a vieţii vechi cu una nouă, după Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 2:4), schimbarea gândirii omului. Ea înseamnă căinţă pentru viaţa trăită în necunoştinţă de Dumnezeu şi încetarea de a mai păcătui (Tit 2:11-13; Plângerile lui Ieremia 3:39-40). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13).
Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, voind să nu piară nici unul dintre ei (2 Petru 3:9), ci să ajungă la mântuire (Timotei 2:4). Chiar când păcătuieşte un credincios, el este îndemnat să se pocăiască de faptele săvârşite (Apoc. 2:5; Galateni 6:1). Pocăinţa este adevărată numai când este făcută dintr-o inimă sinceră şi curată, care caută să îndrepte pagubele şi greşelile faţă de aproapele nostru (Luca 19:8; Fapte 20:20-21).

c). Naşterea din nou.
Nimeni nu poate deveni un copil al lui Dumnezeu dacă nu este, mai întâi, născut din nou (loan 3:5-8). Oricât de bun ar fi un om, dacă nu este născut din nou, nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (loan 3:3-5).
Omul se compune din trup, suflet şi duh. Câtă vreme omul trăieşte în păcat, trupul face ce voieşte, târând sufletul şi duhul, întinându-le prin pofte, patimi, păcate. În felul acesta duhul este mort faţă de Dumnezeu (1 Tes. 5:23, Efeseni 2:1-3).

În urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu vine credinţa mântuitoare (Romani 10:17), urmează pocăinţa (Fapte 2:37-38) şi naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Ioan 3:5, Iacov 1:18, 1 Petru 1:23, Tit 3:5). Cel ce este născut din nou nu mai face ce voieşte ci el umblă şi se lasă cârmuit de Duhul (Galateni 5:25), având în fiinţa sa cârmuirea Duhului Sfânt (Romani 8:1,14). Fără naşterea din nou nu are valoare nici credinţa (Iacov 2:19), nici cunoştinţa (Rom. 1:32) şi nici botezul în apă (Fapte 8:13-24). Cei ce sunt născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 loan 3:9; 5:18), iar cei ce păcătuiesc nu sunt născuţi din nou (1 loan 3:6-10).

9. Noi credem că avem iertarea lui Dumnezeu ca urmare a primirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor.

Iertarea este un atribut al lui Dumnezeu prin care se dovedeşte bunătatea Lui faţă de oamenii păcătoşi, prin faptul că le şterge tot trecutul lor după ce s-au întors la El (Fapte 10:43; 1 loan 1:9). Odată iertat, păcătosul devine uşurat de întreaga povară a păcatului ce apăsa asupra conştiinţei lui şi astfel el se simte într-adevăr fericit (Ps. 32:1-2). Deci mărturisirea păcatelor este urmată de uşurare sufletească şi iertare din partea lui Dumnezeu (Ps. 32:5; 1 loan 1:9). După ce a primit iertarea, păcătosul iertat trebuie să-L mărturisească pe Isus şi altor păcătoşi (Luca 24:47; Fapte 4:17-20).

10. Noi credem că îndreptăţirea credinciosului stă în jertfa Domnului Isus Hristos şi se primeşte prin credinţă, de la Dumnezeu, odată cu mântuirea.

Îndreptăţirea vine direct şi numai din partea lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Deci nimeni nu poate să se îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu prin faptele lui proprii şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament. Singurul mijloc de îndreptăţire este jertfa lui Isus Hristos de pe Golgota (Filipeni 3:9; loan 1:12; Romani 8:1).

Îndreptăţirea se capătă prin credinţa în Numele lui Isus Hristos (loan 3:16). Prin îndreptăţire omul capătă starea după voia lui Dumnezeu. După ce omul a ajuns în această stare, are pace cu Dumnezeu (Romani 5:1). Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos să sufere şi să moară pentru noi, plătind pentru păcatelor noastre prin jertfa Sa pe cruce, purtând astfel pedeapsa pe care o merita păcătosul (2 Cor. 5:21). Îndreptăţirea nu se face prin faptele noastre bune, ci prin Harul divin.

11. Noi credem că roada credincioşilor izbăviţi de păcat este sfinţirea (Romani 6:22).

Sfinţirea înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi punerea deoparte pentru Dumnezeu. Orice om întors la Dumnezeu, născut din nou, iertat şi îndreptăţit este considerat sfânt (1 Cor. 6:10-11; Coloseni 3:12; Efeseni 5:6-7). Sfinţirea se realizează în viaţa credinciosului prin sângele Domnului Isus Hristos (Evrei13:12), prin Cuvântul lui Dumnezeu (loan 15:3, 17:17; 1 Tim. 4:5) şi prin Duhul Sfânt (Rom. 5:5; 14:17; 15:13; Tit 3:4). Sfinţirea trebuie să cuprindă trupul, sufletul şi duhul nostru (Rom. 6:13,19; 1 Tes. 5:23).

Procesul sfinţirii exclude întrebuinţarea drogurilor, a fumatului şi a băuturilor alcoolice (Isaia 55:2; Prov 20:1; 23:31-33; Efeseni 5:18), a fărădelegii precum: homosexualitatea, sinuciderea, eutanasia şi jurămintele deşarte.

12. Noi credem în relaţia directă a credinciosului cu Dumnezeu, rugăciunea şi postul fiind două dintre cele mai eficiente modalităţi de apropiere de divinitate.

a). Rugăciunea
Rugăciunea trebuie adresată Părintelui ceresc în Numele Domnului nostru Isus Hristos (loan 16:23-24), prin Duhul Sfânt şi potrivit voinţei Sale (1 loan 5:14; Efeseni 6:18;Iuda 20). Adevărata rugăciune porneşte dintr-o inimă curată, nu după un anumit program învăţat pe dinafară, ci izvorâtă din necesitatea duhovnicească a omului lăuntric (Mat. 6:7; Filipeni 4:6). Adevăraţii închinători trebuie să se roage în Duh şi în adevăr (loan 4:24).

Copiii lui Dumnezeu menţin legătura cu El, fără întrerupere, prin rugăciune (1 Tes. 5:17; Efeseni 6:18). Rugăciunea poate fi individuală (Daniel 6:10) şi comună (Fapte 4:24). Rugăciunea în comun (cu toţi odată) este o moştenire din felul de închinare al ucenicilor (Fapte 4:24). În Biserică se pot folosi tot felul de rugăciuni, spre exemplu se poate ruga unul, doi sau trei pe rând, şi ceilalţi să-l însoţească, spunând „amin” la rugăciunile care se înalţă (1 Cor. 14:16). La fel se poate folosi şi rugăciunea în comun, care dă posibilitatea ca toţi credincioşii să se roage în acelaşi timp şi fiecare după nevoia sa. Rugăciunea în comun făcută în chip ordonat produce o armonie cerească, ca zumzetul miilor de albine în acelaşi stup (1 Cor. 14:33,40). Pentru zidirea sufletească a tuturor este mai potrivit a se ruga două sau trei persoane pe rând (Filip. 2:4).

Dumnezeu ascultă rugăciunea celor drepţi, făcută cu credinţă (Iacov 5:15-16; Marcu 11:24; Matei 18:19). Botezul cu Duhul Sfânt şi vindecările de boli sunt răspunsuri la rugăciunile noastre (Luca 11:13; Fapte 8:14-15).

Rugăciunile pot fi şi împiedicate prin viaţa netrăită după Cuvântul lui Dumnezeu sau prin păcate ascunse şi nemărturisite (1 Petru 3:7; Iacov 5:16; 1 Ioan 1:9; Iosua 7:10-26; Prov. 28:13).

Biblia opreşte închinarea la sfinţi şi la îngeri (Apoc. 19:10; Coloseni 2:18; Fapte 10:26-27). Sfinţii ne pot sluji numai ca model prin felul lor de viaţă (Evrei 13:7; 6:11-12). Mijlocitori în rugăciunile credincioşilor sunt Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt (Ioan 14:16; 1 Tim. 2:5; Evrei 7:25; Romani 8:25,27).

b). Postul
Postul este abţinerea de la întrebuinţarea mâncării şi băuturii de orice fel (Mat. 4:2), pe un timp mărginit, hotărât de fiecare în parte, după nevoile şi puterea sa (Isaia 58:5; Fapte 9:9). Postul are drept scop înfrânarea trupului în vederea obţinerii anumitor biruinţe spirituale (2 Cor. 6:5, 11:27; Fapte 13:2-3, 14:23; Marcu 9:29; 1 Cor. 7:5).
Timpul hotărât pentru post este strâns legat de rugăciune. A posti fără a stărui în rugăciune şi fără a rezolva divergenţele cu semenii noştri este numai o formă de evlavie, căreia îi lipseşte puterea (Marcu 9:28-29; Fapte 13:2-3; Isaia 58:6-7).

Nimeni nu poate fi obligat să postească.

13. Noi credem că botezul în apă, care se acordă persoanelor care cred şi care s-au întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură cufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Botezul în apă este rânduit de însuşi Domnul nostru Isus Hristos (Mat. 28:19). El este un simbol al morţii faţă de păcat, al învierii la o viaţă nouă în Hristos (Rom. 6:1-4). ÎI pot primi cei care cred şi mărturisesc credinţa (Marcu 16:16, Fapte 8:36).

Prin botezul în apă credinciosul este adăugat la numărul membrilor Bisericii lui Dumnezeu (Fapte 2:38-47, Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21). Credinciosul care s-a botezat trebuie să ducă întotdeauna o viaţa curată şi sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14). Botezul se primeşte o singură dată prin cufundarea în apă, iar în cazul când acest act nu a fost îndeplinit după Cuvântul Sfintei Scripturi, se poate face a doua oară (Fapte 19:2-6).

Botezul în apă se poate primi şi înainte şi după primirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 8:12-24; 10:44-48). Cei ce au primit botezul în apă fără a fi obţinut botezul cu Duhul Sfânt sunt îndemnaţi după Cuvântul lui Dumnezeu să stăruiască după botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 1:4).

Botezul în apă este săvârşit numai de pastori şi prezbiteri ordinaţi conform rânduielilor Bisericii nou-testamentale. Copiii credincioşilor, ca şi ceilalţi oameni, nu pot fi botezaţi până ce nu ajung să se convingă singuri că Domnul Isus este Mântuitorul lor personal (Fapte 8:37).

14. Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică. Participarea la Cina Domnului constituie o proclamare a morţii Domnului Isus Hristos.

Cina Domnului este al doilea act de cult după botez ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ea este instituită de Însuşi Domnul nostru Isus Hristos prin întemeierea legământului nou (Matei 26:28; Luca 22:19-20). Cina Domnului se compune din pâine nedospită şi rodul viţei nefermentat, care simbolizează jertfirea trupului şi vărsarea sângelui Său pentru păcatele noastre (1 Cor. 11:24-25).

Cina Domnului este rânduită spre amintirea morţii Domnului Isus şi nu spre iertarea păcatelor, dar cel ce se împărtăşeşte din ea în chip nevrednic se face vinovat de nesocotirea trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos şi astfel se împărtăşeşte spre osânda lui însuşi (1 Cor. 11:27-29).

Ea este un simbol care exprimă părtăşia noastră cu natura dumnezeiască a Domnului nostru Isus Hristos, adică cu trupul şi sângele Lui (1 Cor. 10:16; 2 Petru 1:4), o amintire a suferinţelor şi morţii Sale (1 Cor. 11:26), o proorocie despre venirea Sa a doua oară. Credincioşii mântuiţi alcătuiesc prin participarea la frângerea pâinii un singur trup (1 Cor. 10:17). Frângerea pâinii are, în săvârşirea şi serbarea ei, două momente: primul simbolizează suferinţele Domnului, al doilea, vizavi de primul, momentul de cercetare de sine din partea credincioşilor (1 Cor. 11:23-29). La Cina Domnului nu pot participa decât membri activi ai Bisericii, botezaţi în apă sau cu Duhul Sfânt, şi numai după ce s-au cercetat pe sine. Cina se săvârşeşte ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zi sau dată. Este recomandabil să se efectueze cel puţin o dată pe lună.

15. Noi credem că Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor.

Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor cărora le-a zis: „deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora"(Ioan 13:14). Este amintită şi ca o condiţie de adevărată evlavie în viaţa de credinţă. (1 Tim. 5:10).

16. Noi credem în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi credincioşii.

Duhul Sfânt este promis de Dumnezeu încă prin profetul Ioel (Ioel 2:28-29). Proorocul Ioel vorbeşte de două mari revărsări: ploaia timpurie şi ploaia târzie (Ioel 2:23). Ploaia timpurie s-a revărsat în primele secole, începând cu ziua de Rusalii, la Ierusalim (Fapte 2:2-4), iar ploaia târzie se revarsă în zilele noastre.

Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan 15:26). Botezul cu Duhul Sfânt este o pecete pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:30), o arvună a moştenirii (Efeseni 1:13-14), putere de sus pentru slujba mărturisirii Evangheliei depline (Fapte 1:8). El se deosebeşte de naşterea din nou. El se primeşte pe baza credinţei în urma naşterii din nou şi nu poate avea loc în nici un caz înaintea acesteia (Fapte 19:1-6, Efeseni 1:13-14). Ascultând predica lui Filip, samaritenii au primit Cuvântul şi au fost botezaţi în apă; când au venit la ei Petru şi Ioan, aceştia s-au rugat, punându-şi mâinile peste ei, ca să primească Duhul Sfânt (Fapte 8:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt se poate primi prin şi fără punerea mâinilor (Fapte 8:17; 19:6; 10:44-46 şi 2:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt trebuie cerut (Luca 11:13).

Botezul cu Duh Sfânt înseamnă umplerea cu Duhul Sfânt (Fapte 2:4), iar botezul cu foc (Matei 3:11) este viaţa de încercări prin care Dumnezeu trece pe cei sigilaţi (1 Petru 4:12-14 şi 16-19; 1:6-7). Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6). Prin botezul cu Duh Sfânt vine umplerea cu putere pentru o viaţă sfântă în slujba divină. Acest botez poate fi urmat şi de primirea altor daruri (Luca 24:49; Fapte 1:4-8 şi 1 Cor. 12:1-31). Botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă unică, iar umplerea cu El poate fi repetată (Fapte 4:3).

Potrivit cu Sfânta Scriptură, este necesar ca cei chemaţi de Dumnezeu la vestirea Evangheliei depline mai întâi să stăruie, ca să fie umpluţi cu putere de Sus, pentru ca să-i poată însoţi semnele, minunile şi darurile Duhului Sfânt (Marcu 16:17-18; Luca 22:49, 1 Cor. 2:1-5; Evrei 2:4).

17. Noi credem că lucrarea Duhului Sfânt se manifestă în cele 9 daruri.

În urma botezului cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt împarte cum El voieşte diferite daruri duhovniceşti. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre nouă daruri, şi anume: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă, credinţa, darul tămăduirilor, puterea de a face minuni, deosebirea duhurilor, proorocia, vorbirea în felurite limbi şi tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:1-10). Toţi credincioşii trebuie să aibă o măsură oarecare de înţelepciune, cunoştinţă şi credinţă. Aceasta prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani: 12:2; Ioan 5:39; Mat. 22:29; Romani 10:17). Darurile Duhului Sfânt sunt supranaturale şi desăvârşite în lucrarea lor. Exemple: Fapte 8:20; 2 Petru 3:16; Marcu 16:17-18. Credinţa în Domnul Isus Hristos, care face parte din roada Duhului (Galateni 5:22), trebuie s-o aibă toţi credincioşii, însă nu toţi primesc darul credinţei (Fapte 3:16). La fel, la primirea botezului cu Duhul Sfânt toţi credincioşii vorbesc în limbi noi, însă nu toţi au darul de a vorbi în felurite limbi (1 Cor. 12:29-30). Darul vorbirii în limbi se foloseşte potrivit cu cele scrise în 1 Cor. 14:27-28.

În Biserică trebuie să existe daruri, pentru că ele sunt rânduite şi puse de Dumnezeu pentru zidirea ei sufletească (1 Cor. 12:28); nu primesc toţi credincioşii, ci fiecăruia Duhul Sfânt îi împarte cum voieşte (1 Cor. 12:29-39). Cuvântul lui Dumnezeu ne cere să urmărim dragostea şi să râvnim şi după darurile duhovniceşti (1 Cor. 14:1).

18. Noi credem că atât naşterea din nou, cât şi botezul cu Duhul Sfânt, trebuie să fie urmate de roada Duhului Sfânt.

Roada Duhului Sfânt este recolta unei vieţi sfinte, după ce am devenit copiii lui Dumnezeu, născuţi din nou, cârmuiţi de Duhul Sfânt în toate privinţele (Galateni 5:22-23). Odată cu naşterea din nou, roada Duhului începe să iasă în evidenţă în viaţa credinciosului (1 Ioan 5:18; Tit 3:8). Fiecare credincios născut din nou, botezat cu Duhul Sfânt, trebuie să aibă din prisos în viaţa sa roada Duhului Sfânt (Galateni 5:22-23; Matei 7:16-20).

19. Noi credem în vindecările divine.

Vindecările divine (supranaturale) intră tot în planul de mântuire înfăptuit pe Golgota prin jertfa de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos (Matei 8:16-17). Vindecarea se poate obţine prin credinţă personală (Luca 8:48), prin darul de vindecare (1 Cor. 12:9; Fapte 3:6) şi prin rugăciunea rostită cu credinţă în urma ungerii cu ulei a bolnavilor, după cele scrise în Iacov 5:14-16.

Sfânta Scriptură ne arată că bolile sunt urmarea păcatului şi chiar dacă n-ar fi păcătuit cel bolnav, totuşi sunt o urmare a căderii primului om (Genesa 3:13; Deuteronom 28:15-62; Ioan 5:14). Deoarece bolile şi suferinţele sunt consecinţele căderii în păcat, vindecarea intră, pentru cei ce cred, în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. Domnul Isus a răstignit pe Golgota atât păcatele şi fărădelegile noastre, cât şi bolile şi suferinţele noastre (Isaia 53:4-5; Matei 8:16-17).

Ungerea cu untdelemn este orânduită numai pentru credincioşi. Ea se face de către prezbiteri ordinaţi, atunci când bolnavul o cere (Iacov 5:14-16). După ungere se face rugăciune cu punerea mâinilor (Marcu 16:17-18; 6:12-13). Biblia nu opreşte pe nimeni să se lase consultat de medici şi să le urmeze indicaţiile în caz de boală (Marcu 2:17).

20. Noi credem în existenţa Bisericii lui Dumnezeu fondată de către Domnul Isus Hristos ca organism unitar şi viu.

Cuvântul „Biserică” este echivalentul a ceea ce în limba greacă se numeşte „Eklesia” şi înseamnă „adunarea celor chemaţi” . În înţelesul Sfintelor Scripturi, ea este universală, cuprinde pe toţi credincioşii timpurilor trecute şi prezente, care, auzind glasul lui Isus, s-au hotărât să se întoarcă cu pocăinţă la Domnul, urmând învăţăturile Domnului nostru Isus Hristos şi ale apostolilor Săi (1 Cor. 1:2-2; 2 Cor. 6:14-18).

Capul Bisericii este însuşi Domnul nostru Isus Hristos, iar ea formează trupul Lui (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18). Ea este zidită pe temelia pusă de apostoli şi prooroci, a cărei piatră unghiulară este însuşi Hristos (Efeseni 2:20). Ea este înfăţişată în Noul Testament ca Templul lui Dumnezeu (2 Cor. 6:16), un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Efeseni 2:22) şi trup al lui Hristos. Fiecare credincios, fără deosebire de rasă şi naţionalitate, născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, care are credinţa deplină dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi de acelaşi preţ cu a apostolilor (Ioan 3:5-6; Tit 3:5-6; Efeseni 2:19-22; Iuda v. 3; 2 Petru 1:1), face parte din Biserică, numită în Cuvântul lui Dumnezeu „Biserica lui Dumnezeu” (1 Tim. 3:15; Fapte 20:28; Mat. 18:20), Biserica celor întâi născuţi, scrişi în cer de Dumnezeu (Evrei 12:23). Menirea ei este de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura Evangheliei (1 Cor. 15:1-6; Marcu 16:15-20).

Totodată ea reprezintă mireasa Domnului Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 11:2; Efeseni 5:25-27). Toate bisericile locale formează o unitate indestructibilă a Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România.

21. Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin slujbele spirituale rânduite în Biserică.

„Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii pastori şi învăţători” (Efeseni 4:11). Apostolii sunt trimişii Domnului, cu misiunea deosebită cum ar fi desţelenirea unui nou câmp pentru Evanghelie (Marcu 16:15-18,20). Aşa au fost cei 12 apostoli, Pavel ca apostol al neamurilor şi alţii (Matei 10:1-4; Marcu 6:30; Romani 1:1; 11:13).

Slujba de prooroc se deosebeşte de darul proorociei. Proorocul are cel puţin două daruri: darul vorbirii despre înţelepciune şi darul vorbirii despre cunoştinţă.

Evanghelistul este chemat să predice Evanghelia Domnului Isus şi este însoţit de semne şi rezultate deosebite în activitatea lui prin întoarcerea păcătoşilor la Dumnezeu.

Pastorul are sarcina păstoririi credincioşilor care compun o biserică locală după indicaţia dată lui Petru de către Domnul Isus (Ioan 21:15-17).

Toţi slujitorii reprezintă o singură treaptă spirituală, termenul de episcop, prezbiter şi pastor priveşte aceeaşi slujbă (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1).

Din punct de vedere administrativ, se poate deosebi slujba de pastor de cea de prezbiter. Diaconatul a luat fiinţă ca o slujbă cu caracter gospodăresc (Fapte 6:1-6). Mai apoi a căpătat, pentru unii dintre diaconi care s-au remarcat, şi un caracter spiritual (Fapte 6:8-15; 1 Tim. 3:8-12): „Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi, dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1 Tim. 3:13).

22. Noi credem că lucrătorii Evangheliei sunt ordinaţi în lucrare prin punerea mâinilor şi rugăciunea făcută de către slujitorii lui Dumnezeu îndreptăţiţi să facă acest lucru (Fapte 6:5-6; 13:2-4; 14:23; Tit 1:5).

Ordinarea se poate face direct pentru slujba de diacon sau prezbiter, iar după un stagiu oarecare ei pot fi ordinaţi pentru slujba de pastor asistent sau pastor principal. Ordinarea se face în urma unui examen pentru cei care nu sunt absolvenţi de seminar şi în urma unei mărturisiri date în scris în faţa Comisiei de ordinare, de loialitate faţă de Biserica lui Dumnezeu. Diaconii sunt ordinaţi de către doi pastori, iar prezbiterii şi pastorii de către cel puţin trei pastori. Dacă cineva a fost ordinat diacon, trecerea la slujba de prezbiter sau pastor se face printr-o ordinaţiune.

Diaconul se ocupă de administrarea ajutoarelor în Biserică. El poate oficia Cina Domnului, binecuvântări de copii şi înmormântări, dacă pastorul îi cere acest lucru. Prezbiterul poate oficia toate actele de cult la recomandarea pastorului.

Pastorul oficiază toate actele de cult şi se ocupă de păstorirea unei Biserici locale. Slujba încredinţată prin actul ordinaţiunii este pe viaţă şi se poate revoca numai dacă cel ordinat a săvârşit abateri grave, dovedite prin mărturia a doi sau a trei martori (1 Tim. 5:19). Actul ordinaţiunii se face la recomandarea unei Biserici locale şi durata slujirii efective depinde tot de hotărârea Bisericii Locale.

23. Noi credem că toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu au îndatoriri şi drepturi.

Nimeni nu poate să devină membru în Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală decât numai după ce şi-a însuşit principiile de credinţă. Biserica îl poate primi de probă, pentru un anumit timp. În acest timp, candidatul este cercetat asupra stării lui sufleteşti şi, după ce a pus capăt păcatelor sale şi a dat dovadă că el cunoaşte toate principiile Bisericii, poate fi botezat în apă şi primit ca membru (2 Petru 1:1; Ioan 17:20-23; 1 Tes. 4:3-8).

Membrii se numesc între ei fraţi (Fapte 5:23). Ei sunt datori după Cuvântul lui Dumnezeu să respecte pe cei ce slujesc (Evrei 13:17; 1 Tes. 5:12-13) şi să se supună unii altora în frica lui Hristos (Efeseni 5:21). Membrii sunt datori a stărui în sfinţire, unitate frăţească, în învăţătura Evangheliei şi în dragoste (Fapte 2:42).

Cuvântul lui Dumnezeu cere ca tot ce se face în Biserică: rugăciune, propovăduirea Evangheliei, îndemnuri, învăţături, întrebuinţarea darurilor duhovniceşti, cântări de laudă sau în duh, şedinţe ordinare şi extraordinare etc. , „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Cor. 14:40). Fiecare membru este dator să participe în mod regulat la serviciile divine. Fiecare membru este dator să aibă o ţinută curată şi îngrijită. Disciplina în Biserică este un aşezământ biblic impus de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare membru este dator a se conforma şi proceda potrivit cu cele scrise în Matei 18:15-18.

Când cineva cade deodată în vreo greşeală, cei duhovniceşti, mai ales fraţii puşi să supravegheze bunul mers în Biserică, sunt datori a-l ridica cu duhul blândeţii (Galateni 6:1). Când cineva păcătuieşte şi păcatele lui devin cunoscute de mai mulţi, iar el nu se sfieşte să păcătuiască mai departe, un astfel de om trebuie mustrat în faţa tuturor, ca şi ceilalţi să se teamă (1 Tim. 5:20). Fiecare credincios, conform Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte mustrarea şi chiar punerea sub disciplină, mai ales când se abate de la învăţăturile sănătoase ale Evangheliei depline. Disciplina nu are alt scop decât a-l ridica pe cel căzut sufleteşte şi de a menţine în Biserică autoritatea morală, buna rânduială, dragostea şi legătura frăţească (1 Tes. 5:14; 2 Tes. 3:14-15; Iuda 22).

EXCLUDEREA — Biserica are dreptul, chiar datoria, potrivit cu principiile Evangheliei Domnului Isus Hristos şi învăţăturile sfinţilor apostoli, să-i excludă pe acei membri care, după ce au fost îndemnaţi de mai multe ori la pocăinţă pentru abaterile lor, stăruiesc mai departe în săvârşirea păcatului. Prin excludere, ei pierd dreptul de membru (Mat. 18:15-18; Rom. 16:17-18; 1 Cor. 5:2; 11:13; 2 Tes. 3:6; Tit 3:10).

REPRIMIREA — Cel ce se căieşte din toată inima de abaterile sale şi Biserica are dovezi că viaţa lui s-a îndreptat, că se supune tuturor bunelor rânduieli şi cere să fie reprimit, poate fi reprimit (Luca 17:4; Iacov 5:19).

24. Noi credem că familia, prin căsătorie, este o instituţie divină aşezată de Dumnezeu.

Familia este o instituţie divină şi biblică. Ea a fost hotărâtă de Dumnezeu, chiar primilor oameni: Adam şi Eva (Genesa 2:18-24). Prin căsătorie, Dumnezeu face legătura intimă şi sfântă între soţ şi soţie, formând din amândoi un singur trup (Matei 19:5). Cine hotărăşte în inima lui să rămână necăsătorit este liber (1 Cor. 7:7-8, 34, 40).

Bărbatul este dator să-şi îngrijească, să-şi iubească şi să-ţi cinstească soţia, ca pe trupul lui (Petru 3:7; Coloseni 3:19). El este capul femeii şi al familiei (1 Cor. 11:13). Soţia a fost creată şi rânduită de Dumnezeu să fie de ajutor bărbatului ei (Genesa 2:18). Ea este datoare să-l iubească şi să i se supună (Tit 2:4-5; Col. 3:18).

Căsătoria se oficiază întâi la ofiţerul stării civile, urmând căsătoria religioasă prin binecuvântarea Domnului, în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu nu permite ca un credincios să se căsătorească cu o necredincioasă sau invers (Deut. 7:3; 1 Cor. 7:39; 2 Cor. 6:14).

DIVORŢUL — nu este îngăduit de Cuvântul lui Dumnezeu, afară de cazul de adulter dovedit (Matei 19:6-9).

Concubinajul şi avortul nu sunt îngăduite de Dumnezeu (Evrei 13:4; 1 Cor. 6:18-20; Galateni 5:19; Exod 20:13).

RECĂSĂTORIREA— este îngăduită de Cuvântul lui Dumnezeu numai atunci când unul din cei doi soţi a trecut din viaţă (Rom. 7:1-3). Nu se admite recăsătorirea atunci când despărţirea s-a făcut din alt motiv decât cel biblic. Cuvântul lui Dumnezeu nu admite aceasta, ci doar o reîmpăcare sau renunţare la recăsătorire (1 Cor. 7:10,11).

25. Noi credem în rânduiala Bisericii cu privire la binecuvântarea copiilor.

Copiii credincioşilor sunt sfinţi (1 Cor. 7:14). Ei totuşi vor fi aduşi la binecuvântare, unde, după exemplul Domnului Isus (Matei 19:13-15; Marcu 10:13-16), copiii mici sunt luaţi în braţe, iar peste cei mai mari se pun mâinile, rostindu-se textul de binecuvântare de la Numeri 6:24-27, în timp ce li se pro-nunţă numele. Apoi urmează o scurtă rugăciune pentru copil şi părinţii lui.

26. Noi credem că dărnicia este o datorie sfântă pentru fiecare credincios.

Dărnicia este aşezată de apostoli în primele Biserici creştine: 1Cor. 16:1-2; 2Cor. 8:1-15. În primul rând, prin dărnicie se întăreşte răspândirea Evangheliei. Pentru a ne mântui, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi (Ioan 3:16). La fel, pentru a putea ajunge Evanghelia şi la alţi păcătoşi, şi noi suntem datori să facem „partea Domnului” şi să dăm din toate bunurile noastre celor ce ne învaţă şi predică Evanghelia (Galateni 6:6; 1 Tim. 5:17-18; Evrei 7:8).

În al doilea rând, sunt ajutaţi cei ce lucrează şi s-au pus cu totul în slujba propovăduirii Cuvântului (1 Tim 5:17-18; Galateni 6:6).

În al treilea rând, se urmăreşte (prin dărnicie) ajutorarea săracilor sfinţi, când sunt în nevoi (Matei 25:34-36; Romani 12:13; Proverbe 14:31).

Membrii Bisericii lui Dumnezeu sunt obligaţi, potrivit Cuvântului Său, să ajute cu darurile lor benevole orice lucrare la care sunt chemaţi şi mai ales să participe regulat la strângerile care au loc în fiecare duminică în toate Bisericile (1 Cor. 16:1,2).

27. Noi credem în datoria credincioşilor de a urmări simplitatea în îmbrăcăminte.

Sfânta Scriptură ne învaţă ca, pe lângă supunere şi cumpătare, să fim cuviincioşi şi în îmbrăcăminte. Credincioşii trebuie să urmărească în îmbrăcămintea lor modestia şi simplitatea: podoaba lor să fie omul ascuns al inimii; un duh blând, liniştit, umplut cu Duhul Sfânt, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Tim. 2:9-10; 1 Petru 3:1-6). Credincioşii botezaţi cu Duhul Sfânt formează un popor sfânt şi deosebit de lume, deci ei nu trebuie să se potrivească principiilor lumii, nici să iubească deprinderile ei, care întotdeauna înclină spre păcat. Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani 12:2; Iacov 4:4; Matei 9:24; 1 Corinteni 3:15).

28. Noi credem că duminica este ziua Domnului.

Noi serbăm ca zi de rugăciune şi odihnă duminica. În ea ne odihnim şi participăm regulat la serviciile divine ale Bisericii, pentru zidirea noastră sufletească. Serbăm această zi în amintirea învierii Domnului Isus Hristos, după modelul creştinilor din Biserica primară (1 Cor. 16:2; Fapte 20:7; 2:1; Ioan 20:19-20). În afară de duminică, se oficiază servicii divine în orice altă sărbătoare, precum şi în zilele stabilite de Biserică (Efeseni 6:18; 1 Tim. 2:1-4).

29. Noi credem că voia lui Dumnezeu este să fim loiali faţă de stat şi faţă de autorităţile statului.

Cuvântul lui Dumnezeu ne impune recunoaşterea şi respectarea autorităţilor şi a ordinii de stat (1 Petru 2:13-17; Tit 3:1,2), pe de altă parte aceasta este şi o datorie naţională şi cetăţenească. Autorităţile statului sunt rânduite de Dumnezeu, pentru păstrarea ordinii publice, pentru conducerea ţării şi binele poporului (Romani 13:1-5). Noi suntem datori a ne supune legilor ţării, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem datori să plătim dările către stat şi să ne îndeplinim îndatoririle ce ne revin (Romani 13:6-7).

Noi suntem datori a ne ruga pentru autorităţi şi înalta cârmuire (1 Tim. 2:1-3).

30. Noi credem că suntem datori să-i iubim pe toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau convingere religioasă (Marcu 9:38, 39; Filipeni 3:16).

Critica şi hula împotriva altui cult religios creează antagonism şi ceartă. Nici un credincios adevărat din Biserica lui Dumnezeu nu calomniază alte culte religioase (Marcu 9:38-39; Filipeni 3:16).

31. Noi credem în a doua venire a Domnului Isus Hristos şi în evenimentele escatologice care vor urma.

a). Răpirea Bisericii
Credem în răpirea Bisericii înainte de arătarea Domnului Isus Hristos pe norii cerului şi înainte de necazul cel mare (Isaia 26:20-21; Luca 21:40-44; Luca 17:34-36; 1 Cor. 15:40-44; 1 Tes. 4:13-18). „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). După răpire va avea loc, în cer, judecata pentru răsplătirea credincioşilor (Romani 14:10; 2 Cor. 5:10) şi apoi nunta Mielului (Apoc. 19:7-9).

b). Necazul cel mare şi arătarea lui Anticrist
După răpirea Bisericii şi ridicarea Duhului Sfânt, care azi opresc arătarea Anticristului (2 Tes. 2:7-8), va urma o mare strâmtorare din pricina arătării lui, cum n-a fost vreodată pe pământ şi nici nu va mai fi (Matei 24:21; Apoc. 6).

Duhul Anticristului lucrează deja azi în lume prin ucenicii săi (1 Ioan 2:18) şi ţinta lui este să-L tăgăduiască pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, spre a nimici cu desăvârşire credinţa în Dumnezeu şi astfel să se poată prezenta pe sine drept Dumnezeu prin semnele şi minunile pe care le va face (2 Tes. 2:4; 9:12; Apoc. 13:13; 16:4). Domnul Isus a venit ca Dumnezeu întrupat în om şi, după ce Şi-a dat viaţa ca jertfă de ispăşire pentru iertarea păcatelor, a trimis ucenicii Săi să propovăduiască Evanghelia. Anticrist este mesia cel fals, adică Satan întrupat în om şi care vine în numele sau (Ioan 5:43). El are deja mulţi ucenici în lume, care propovăduiesc fie necredinţa, fie învăţături false, spre a-i deschide drumul în lume (1 Ioan 2:18; Luca 18:8). După ce fiii lui Israel vor recunoaşte amăgirea, în care au fost atraşi de Anticrist, se vor întoarce la Mesia Cel adevărat, care este Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 9:27-29, 11:26; Ieremia 30:7).

c). Venirea Domnului Isus Hristos în slavă
“Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (Matei 24:29-30; Marcu 13:24-26). Domnul va fi însoţit de zecile de mii de sfinţi ai Săi, care vor sta la dreapta puterii Sale (1 Tes. 4:16-17; Iuda v. 14-15).
Atunci Anticristul va fi nimicit cu suflarea gurii Sale: fiara şi proorocul mincinos vor fi aruncaţi de-a dreptul în iazul de foc (Apoc. 19:20; 2 Tes. 2:3; Ieremia 23:33; Maleahi 4:3; Apoc. 19:21). Diavolul va fi aruncat în fântâna adâncului, unde va fi ţinut legat timp de o mie de ani (Apoc. 20:1-30).

d). Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ sau Mileniul.
Împărăţia lui Dumnezeu din zilele noastre este spirituală (Luca 17:20). Ea nu se întemeiază pe obiceiuri sau forme exterioare, ci constă în sfinţirea vieţii, pacea şi bucuria care vin de la Duhul Sfânt (Rom. 14:17). În împărăţia lui Dumnezeu intră toţi aceia care sunt născuţi din nou (Ioan 3:3-6).

Noi aşteptăm însă ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină în chip vizibil pe pământ şi ea va dura o mie de ani, potrivit Cuvântului Său (Mat. 6:10; Apoc. 20:4). Domnul îşi va întemeia Împărăţia Sa pe temei de dreptate şi sfinţenie, stăpânind întreg pământul, fiind El Domn al Domnilor şi Rege al Regilor (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:24; Apoc. 5:10, 19:16).

În timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi pace deplină pe pământ, fiindcă diavolul va fi legat şi nu va avea cine să mai înşele neamurile şi va exista armonie chiar între fiare; cruzimea nu va mai avea loc (Isaia 11:1-10). Zilele oamenilor vor fi multe, ca zilele copacilor (Isaia 65:9-25). Atunci Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe tot pământul (Apoc. 11:15).

e). Învierea universală şi judecata din urmă.
Moartea este trecerea omului din viaţa aceasta în viaţa veşnică, cu alte cuvinte despărţirea sufletului şi a duhului de trup. Trupul se întoarce în ţărână, de unde a fost luat (Genesa 3:19), iar sufletul este viu, conştient şi trăieşte în lumea de dincolo împreună cu duhul, de care este nedespărţit. Toţi oamenii, fără deosebire, trebuie să moară, fiindcă toţi au păcătuit (Rom. 5:12).

Pentru credincioşi moartea este o adormire în care aşteaptă învierea (1 Tes. 4:13-16), o despărţire de trupul firesc, pentru a fi îmbrăcaţi cu trupul ceresc (2 Cor. 5:1-8), o părăsire a lumii, ca să fie la un loc cu Domnul, într-un loc de pace, fericire şi odihnă (Luca 23:43; Filipeni 1:23; Apoc. 14:13). Credincioşii se vor înfăţişa, la timpul hotărât, la scaunul de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata cerească din mâna Domnului pentru toate faptele şi ostenelile pe care le-a depus pe pământ în lucrul Său (2 Cor. 5:10; Rom. 14:10-12).

Moartea necredincioşilor este un act însoţit de groază, spaimă şi remuşcări sfâşietoare. Sufletul lor se duce într-un loc de chinuri, aşteptând înfricoşata zi a judecăţii din urmă (Iuda 7). După Împărăţia de o mie de ani, Satana va fi din nou dezlegat pentru puţină vreme, timp în care va înşela neamurile (Gog şi Magog), ca să facă război împotriva sfinţilor. „…dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7-10). După aceasta vor învia toţi, fără deosebire, cei care nu au avut parte de învierea cea dintâi (Apoc. 20:5). Marea va da afară morţii care erau în ea, la fel moartea şi locuinţa morţilor vor da şi ele înapoi pe morţii lor (Apoc. 20:13,14) şi toţi vor trece la judecata de la Tronul Alb (Apoc. 20:11,12). Şi fiecare va fi judecat după faptele lui şi după gradul cunoştinţei pe care a avut-o (Apoc. 20:12; Rom. 2:12). Cei ce nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc (Mat. 25:32-46; Apoc. 20:15).

f). Cerul nou şi pământul cel nou. Viaţa veşnică
Viaţa veşnică este de obârşie divină şi este un dar al lui Dumnezeu (Rom. 6:23; Evrei 7:16). Ea este promisă credincioşilor (1 Ioan 2:25; 2 Tim. 1:1); ea se capătă de la Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos (1 Ioan 5:11; Ioan 3:15), căci El însuşi este viaţa veşnică (1 Ioan 5:20). Pentru a obţine viaţa veşnică trebuie să ne luptăm, stăruind în fapte bune (Romani 2:7), fiindcă noi suntem chemaţi la ea (1 Tim. 6:12). Ea este un drept de moştenire pentru veacul viitor (Marcu 10:30), este numită şi viaţa viitoare (1 Tim. 4:8) şi vor intra în ea numai cei neprihăniţi, care au luptat cu credincioşie pe pământ, răbdând ispitele. Ei vor primi, la timpul hotărât, cununa vieţii veşnice (1 Tim. 6:12).

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dum-nezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»„ (Apoc. 21:1-4).

Corp Pastoral

Pastor coordonator
Nelu Filip
Tel. 0787-624.334 (RO), 01-623-695-0244 (SUA)

Pastor coordonator
Nelu Filip
Tel. 0787-624.334 (RO), 01-623-695-0244 (SUA)

Pastor asistent
Gherasim Magda
0740-485.128

Pastor asistent
Gherasim Magda
0740-485.128

Pastor asistent
Vasile Bălan
0745-369.246

Pastor asistent
Vasile Bălan
0745-369.246

Pastor asistent
Ioan Suciu
0745-777.132

Pastor asistent
Ioan Suciu
0745-777.132

Pastor asistent
Marius Sfara
0744-167.141

Pastor asistent
Marius Sfara
0744-167.141

Pastor asistent
Ioan Jurju

Pastor asistent
Ioan Jurju

Comitetul Bisericii Muntele Sionului

Pastor coordonator
Nelu Filip
Tel. 0787-624.334 (RO), 01-623-695-0244 (SUA)

Pastor coordonator
Nelu Filip
Tel. 0787-624.334 (RO), 01-623-695-0244 (SUA)

Pastor asistent
Gherasim Magda
0740-485.128

Pastor asistent
Gherasim Magda
0740-485.128

Pastor asistent
Vasile Bălan
0745-369.246

Pastor asistent
Vasile Bălan
0745-369.246

Pastor asistent
Ioan Suciu
0745-777.132

Pastor asistent
Ioan Suciu
0745-777.132

Pastor asistent
Marius Sfara
0744-167.141

Pastor asistent
Marius Sfara
0744-167.141

Pastor asistent
Ioan Jurju

Pastor asistent
Ioan Jurju

Secretar
Ruben Rus, prezbiter

Secretar
Ruben Rus, prezbiter

Membru
Adrian Ilieș

Membru
Adrian Ilieș

Membru
Gabriel Condor, diacon

Membru
Gabriel Condor, diacon

Membru
Daniel Todoran, diacon

Membru
Daniel Todoran, diacon

Membru
Bogdan Mureşan, diacon

Membru
Bogdan Mureşan, diacon

Casier
Daniel Pop

Casier
Daniel Pop

Membru
Florin Ciurdaş

Membru
Florin Ciurdaş

Membru
Emil Bura

Membru
Emil Bura

Membru
Cadmiel Ciurdaş

Membru
Cadmiel Ciurdaş

Donează

CONT : RO91 RNCB 0182 0341 4828 0001 - lei şi valută

SWIFT: RNCBROBU

Oricine doreşte să facă o donație Bisericii Penticostale "Muntele Sionului" este binevenit!
Fiți binecuvântați!

Contact

e-mail: office@muntelesionului.ro

Adresă: str. Oituz, nr.1, loc. Baia Mare, Maramureş

Donează

CONT - lei şi valută:
RO91 RNCB 0182 0341 4828 0001

SWIFT: RNCBROBU

Oricine doreşte să facă o donație Bisericii Penticostale "Muntele Sionului" este binevenit!
Fiți binecuvântați!

Contact

e-mail: office@muntelesionului.ro

Adresă: str. Oituz, nr.1, loc. Baia Mare, Maramureş

Bine ați venit pe pagina de internet a Bisericii Muntele Sionului din Baia Mare, România!

Bine ați venit pe pagina de internet a Bisericii Muntele Sionului din Baia Mare, România!

Redirecționează 3,5% din impozit

Lucrări de renovare

DEPARTAMENTUL MUZICĂ

DEPARTAMENTUL DE TINERET

DEPARTAMENTUL DE COPII

DEPARTAMENTUL RUGĂCIUNE

DEPARTAMENTUL DE AJUTORARE

DEPARTAMENTUL DE MISIUNE

DEPARTAMENTUL PASTORAȚIE ȘI VIZITE PASTORALE

DEPARTAMENTUL DE ADMINISTRAȚIE

DEPARTAMENTUL DE EVANGHELIZARE ȘI ÎNVĂȚĂTURĂ

DEPARTAMENTUL DE CATEHEZĂ

DEPARTAMENTUL DE CONSILIERE PASTORALĂ/SPIRITUALĂ

DEPARTAMENTUL FINANCIAR

DEPARTAMENTUL DE OSPITALITATE

DEPARTAMENTUL AUDIO

DEPARTAMENTUL VIDEO

DEPARTAMENTUL WEB SITE

Biserica emergentă

Stăvilarele cerului

Cuvântul pastorului

Bine ați venit pe pagina de internet a Bisericii Muntele Sionului din Baia Mare, România!

De ce într-o iesle?

Inimi... îngreunate

Evlavie...?

Limba de foc

Nu le treziți!

Ce este în interior?

Deja...și totuși, nu încă

Fără foc străin!

Al treilea Templu

Ferice de cei...

Un FIU ni s-a dat

Luptați pentru credința dată o dată pentru totdeauna

Când te încearcă Cuvântul Domnului

Supunerea față de Duh sau fire?

Cum arată Dragostea?

Eu, marele meu trădător

Să desparți ce este DE PREȚ de ce este FĂRĂ PREȚ

A pierde sau a părăsi...dragostea?

„El să guste moartea pentru toți”

Dorul se-avântă departe

Și lupta continuă...

Perspectiva Bisericii biruitoare

2022, final de capitol...

LUPTA SPIRITUALĂ

Ce contează cu adevărat?

JERTFE... CU SARE

Istoria Bisericii Penticostale în România

A fi, sau a nu fi SCRIS ÎN CARTE...

Călătoria prin pustiu - Toți botezați în nor și în mare…

Călătoria prin pustiu - Jertfe mistuite de foc

Călătoria prin pustiu - Paștele, Sărbătoarea eliberării

Călătoria prin pustiu - Gata mereu de plecare

Editorial - Gata de luptă!

Editorial - Tu ce zidești pe temelie?

Editorial - Un bilanț complicat...

Editorial - Vulpile mici care strică viile noastre

Editorial - Atacul diavolului și arma creștinului

Editorial - Încotro te trage inima?

Editorial - Cugetul... documentul tău la Judecata finală

Editorial - Gelozia lui Dumnezeu

Editorial - Cel mai mare în Împărăția cerurilor

Editorial - A fi creștin cu mireasmă plăcută

Editorial - Mielul pentru jertfă

Editorial - Dincolo de Perdeaua dinăuntrul Templului

Editorial - Un vas ales...

Editorial - Un an roditor

Editorial - El nu mai este în iesle…

Editorial - Via Domnului

Editorial - Vine dimineața, și este tot noapte…

Editorial - În anul secetei nu încetează să aducă rod

Editorial - O dragoste care nu are margini

Editorial - Chivotul din casa ta

Editorial - Ziua Cincizecimii

Editorial - A fi om după inima lui Dumnezeu

Editorial - Altarul de aur al inimii tale

Editorial - A trăi prin credință…